Reflecţia durerii

    Toate în viaţă sunt trecătoare, până şi noi. E plăcut şi uşor să spui “Salut” dar e greu şi dureros să spui “Adio”. Dar nu putem mult timp să fugim de ceea ce ne este frică. Datorită fricii noi ne lipsim adesea de unele lucruri importante şi necesare, pe care poate le-am aşteptat toată viaţa noastră…

    Lacrimi calde curgeau pe obrajii ei, însă ele nu puteau să topească inima lui de gheaţă. Ea din contra, parcă se mai întărise. Era mai bine  dacă el pleca, pleca cu totul  din viaţa  ei, nu mai avea rost să mai stea şi să-i mai facă rău cu prezenţa  şi indiferenţa  sa. Şi aşa  o parte  din  ea murise, acea parte  a fost  scoasă cu  forţa, dacă era posibil şi amintirile să fie aşa de uşor scoase din viaţa  noastră, dar… ele  vor rămâne şi în fiecare zi  îi vor aminti de această amară  zi. Indiferenţa, răceala şi  minciunile lui, făceau ca ea să se simtă şi mai rău. Nu dorea să-l mai  vadă nici să auda despre el. Doar acuma a început  să înţeleagă totul,  el în toate  a fost  eroul principal, la ea însă nu s-a  gândit, nu se gîndeşte şi nici nu  se va gândi. Şi la ce bun se agăţase de ea, dacă nici nu era pe gustul lui: “De ce?” suna în capul  ei. Aceste două cuvinte parcă se contopise cu pulsul ei şi băteau  tot mai tare şi mai tare, brusc a început  să apuce cu mâinile aerul, auzise cum el striga după cineva, dar  vocea lui se îndepărta de ea. 

Totul a dispărut, era o linişte mortală care te înnebuneşte. Dar de atâtea ori a stat de vorbă cu singurătatea deci nici aceasta nu o speria. În jur totul era rece, sumbru, atât de trist dar şi atât de cunoscut si aproape, ceva al său. Din întuneric a apărut  un cerc luminos iar in el era  un prunc  care urma să se nască. Ea a observat cum fătul s-a transformat în bebeluş după copil, după adolescent. Era un băiat frumos, brunet cu ochi verzi. Trăsăturile feţii lui îi aminteau  de cineva: “Cine?” A tresări şi a dus mâna la gură, de parcă nu dorea să rostească numele acelei persoane, dar oricum tăcerea rostea numele lui. Baiatul a întins o mâna spre ea,  a simţit cum  o căldură placută se răspândeşte în trupul  ei, iar în suflet, în sfârşit a venit  pacea mult aşteptată.  El o iertase, el băiatul lor care nu se născuse, care după părerea ei a fost făcut din dragoste, iar în realitate a fost făcut din minciună şi din  firea poftelor trupeşti. Ea se liniştise, el o iubeşte şi o iartă pentru tot, căci nu e doar vina ei, ea închise ochii, zâmbea şi lăsa căldura placută sa o devoreze. Pe când deschise ochii, băiatul nu mai era, în schimb iar a apărut el, pe când a văzut ce se întâmplă a înţeles din ce cauză a simţit o caldură în tot corpul. Acuma ceea ce urăşte cel mai mult face parte din ea se urăşte şi pe sine, dar pe viaţă nu putea să fie mânioasă. 

 Acuma sângele lui se amestecase cu al ei. Şi din nou ea nu putea să înţeleagă din ce cauză mai  făcea el aceasta, ce îl mai leaga de ea, ce mai dorea de la ea? Căci tot ce îi mai lega murise ieri, ieri. A murit, din cauza lui, acuma trăieşte din cauza lui. Nu-l putea înţelege şi aceasta o frământa cumplit. Ce era el pentru ea, blestem sau binecuvântare, dacă mai era încă  un cuvânt între aceste două sigur acela se potrivea. A fost cândva fericită alăturea de el, dar acuma nu mai e. Cum poşi urâ, ceea ce ai  iubit mai mult decât  viaţa. E trist, dar e adevărat. Corect se zice că de la dragoste până la ură e un singur pas. Cel mai dureros pas, cel mai fatal. E rău să rămâi fără suflet, vise, dorinţe…dragoste, dar trebuie să mergem înainte.