Reflecţia durerii a IV a parte

-                     Da, însă tăcerea din cealalt parte nu a fost ruptă, vă ascult, nimic, să ştiţi că telefonul nu a fost inventat pentru muţi…şi  a închis. Nu-i stătea în fiere să răspundă în aşa mod, dar nu avea de ales… înainte de a arunca telefonul pe canapea a văzut că mai avea şapte apeluri ratate, s-a uitat cine o apelase, dar nu era nici un număr. De atâtea ori şi nici nu ştie cine e. Vai gândeşti că persoana care o apelase avea nevoie de ea de parca era pe moarte şi doar ea putea să ajute acea persoană. O prostie totală. Aceste gânduri şi mai mult o iritase, nu mai dorea să audă despre moarte, durere, o deranjau aceste doua lucruri cel mai mult. 

 Telefonul stătea acuma pe canapea de parcă era pedepsit că o trezise din amorţirea plăcută. Trebuia să mănânce de şi nu dorea trebuia singură să se oblige, îşi amintea de câte ori îi obliga pe pacienţii ei să facă acest lucru şi izbutea, acuma când a venit timpul ea să facă acest lucru nu ştia cum să o facă, dintre toţi pacienţii pe care îi avuse ea întâlnise pe cel mai încăpăţinat, pe sine. Însă era conştientă de unele lucruri, deci nici nu trebuia singură să se mai convingă doar trebuia să facă. Făcea mai mult din motivul că era necesar nu pentru ca era plăcut, lucru straniu acuma nici de la cele mai mari lucruri nu primeşte plăcere ce să zici de cele mici. După ce a terminat cu  medicamentele, a încercat  iar să revină la o stare plăcută, îmbătătoare. A luat cartea de pe masă, de mult  nu citise din ea, încerca să-şi amintească despre ce e vorba în ea, a văzut ca la o pagină era pus un semn, obişnuia să pună câte o poză în loc de semn de carte, dar poza era întoarsă cu imaginea în jos deci urma să vadă ce poza a ales pentru această carte, curiozitatea se citea în ochii ei, dar totusi se mişca încet  de parcă îi era frică că ceea ce îi  în poză poate prinde viaţă şi poate să-i facă ceva rau, până la urma a hotărât  să vadă ce fel de poza era, pe când a întors-o şi a văzut  cine e în ea, a scăpat cartea din mână şi brusc o lacrimă  a fugit pe obrazul ei palid, lacrima căzuse pe mâinile ei reci, era caldă, placută, dar în acelaş timp amară, simţea cum ceva îi apăsa cutia toracică, parcă brusc se trezise într-un  loc unde nu mai era aer.

Se simţea total slăbită, simţea nevoia să se sprijine în ceva, însă poza a rămas în mâna ei, ea o strângea tot mai tare şi mai tare, de parcă încerca să sufoce persoana din poză, dar a desfăcut degetele.  Poate cândva dorea acest lucru, însă acuma nu. Cine suntem noi ca să judecăm şi cine e fără păcat primul să aruce cu piatra. Tot timpul încerca să găsească vina în sine nu în acei ce o înconjoară, căci atunci când apare o problemă nu e doar din vina unuia, doar  noi suntem obişnuiţi tot timpul să căutăm  un singur vinovat. Se aşezase pe canapea, poza încet a căzut jos, au picurat câteva lacrimi pe poză astfel au lăsat amprente. Oare aşa de mult putea un chip desenat să o zbuciume? Dar cum era să se simte dacă vedea acea persoană? Cred că se îngrozea de moarte, era sigură că nu dorea să-l mai vadă. Însă simţea cum el curge prin venele ei, el respira cu plamanii ei, datorită lui mai bate inima ei. Se înrudise cu el, atuncea când i s-a făcut transfuzia de sânge, se înrudise cu moartea şi durea, de parcă nimeni nu o mai putea ajuta, de parcă aceasta era unica scăpare pentru ea, din atâţea oameni doar el putea o să salveze, un paradox, o nebunie.

 Viaţa e un lucru ciudat şi bizar, nu o poţi înţelege chiar de se pare că toate îţi sunt clare. Se ghemuise, dorea să se protejeze singură şi aşa a şi adormit. Lacrimile i se uscase pe obrajii ei reci şi palizi. Oare ce visează ea, îi va aduce liniştea măcar până dimineaţa?