Viaţa

Când nu ştii ceva, viaţa te învaţă. De nevoie trebuie să cunoşti toate legităţile ei, e mai bine să învăţăm din greşelile altora, însă totuşi noi mai mult preferăm propriile greşeli. Suntem naivi sau nesăbuiţi. Nimeni nu poate zice de ce face un lucru sau altul. Când ne pare că durerea a dispărut şi nu a rămas nici urmă din ea, ne înşelăm fiindcă e doar un pic de rapaus pentru un val nou, poate mult mai puternic, mai devastator. Viaţa e o lungă suferinţă, o durere infinită. De ce oare, să mai trăieşti când mai mult plângi decât zâmbeşti, mai mult eşti trist decât vesel, mai mult  pesimist decât  optimist? Singuri ne înşelăm, creând nişte fantome ale fericirii. Imitaţii jalnice care nici pe aproape nu seamănă cu realitatea, dar cum să semene când nici noi nu ştim ce înseamnă aceasta. 

 Speranţe, deşarte, amare, care intră ca şi spinii tot mai adânc în sufletul tau şi care e dureros să-i scoţi, îţi  sfâşie sufletul, în aşa fel  încât crezi că unica scăpare e doar moartea. În ochii careia gasim alinarea, pacea mult aşteptată. Moartea, care te scapă de suferinţele trupeşti şi te face să uiţi ce ai trăit. Trecutul, prezentul şi viitorul se amestecă, se contopesc cu infinitul cu clipa, astfel tu eşti o parte din univers, atfel tu eşti universul ce mă înconjoară. Aş dori să scot durerea din mine, din alţii. Să scot acel spin ce intră tot mai adânc. Am sperat că cineva mă va ajuta, însă ajutorul tot timpul vine de la cei ce singuri suferă. Cred că ei mă înţeleg mai bine.  Pot să zic că-mi urăsc viaţa, urăsc cel mai de preţ dar pe care îl avem, căci în viaţa mea e doar loc  pentru singurătate, suferinţă, durere, lacrimi, aşteptări îndelungate, speranţe deşarte, momente dificile şi minciuni, foarte multe minciuni care nu pot  fii iertate fiindcă nu urmăresc nici un scop onest. O, viaţă, cât de mult aş dori să întorc aceste daruri la cei ce mi le-au oferit şi ţie la fel să-ţi dau tot ce mi-ai oferit.

  Ultima suflare va fii cel mai de preţ dar, o aştept cu nerăbdare, ultima suflare. Ca o gură de aer proaspă într-o dimineaţă de primăvară când în aer plutesc diverse arome, când roua mângâie cu gingăşie frunzele florilor, când soarele încearcă să aducă o zi nouă şi minunată. Ultima gură de aer care va trece ca un impuls ce îmi va şterge toate amintirile şi trăirile. Ce va face ca trupul meu să zacă fără mişcare, ce va aduce liniştea atât spirituală cât şi fizică. Ultima gură de aer ca o binecuvântare mult aşteptată ca şi credinţa într-un lucru imposibil dar foarte frumos şi  fascinant. Ultimile clipe sunt cele mai dulci fiindcă sunt ultimile. Dulcele se amestecă cu amarul, astfel simţi adevăratul gust al vieţii. Guşti ani de viaţă într-o singură clipă...

    De ce acuma nu pot să şterg amintirele din capul meu, să le distrug ca şi pe o casă din carţi de jucat şi în locul lor să pun vise frumoase. Să încer să-mi imaginez măcar pentru o clipă că sunt fericită, că sunt acolo unde nu am fost, cu cine nu există şi am făcut ceea ce nu poate fii.  Se zice că nimic nu e imposibil, doar trebuie să-ţi doreşti foarte mult acest lucru, însă e mai bine să nu te hrăneşti cu vise şi nu e sigur să pui fericirea ta în alt om, căci o risipeşti fără rost. Doresc să mulţumesc vieţii doar pentru o încecare de a crea fericire şi pentru mine…îţi mulţumesc dar nu a mers, nici pe aproape nu am  fost.