Din umbră a II a parte

   Ce bine mă simţeam în partea luminoasă, alăturea de tine. Păşeam nesigur, la un moment dat am ameţit şi ţi-am strâns mâna. Mai privit, cred că mă înţelegeai, fiindcă treceai prin aceleaşi stări. Nu îmi mai era frică să-i privesc pe alţii şi singură să fiu privită. Oricum nu mai aveam ce pierde, deci merita să încerc. Eram  foarte dornică de căldură. Razele mă mângăiau într-un mod plăcut. Îmi amintisem de acele vremuri când am mai fost pe aici, dar acuma aceste amintiri nu mă mai dureau. Pentru mine era important că este cineva alăturea. Cineva care a gustat din amărăciunea suferinţei, deci era cineva care mă înţelegea şi nu mă va făcea să sufăr. Trăiam clipe fericite. Tu încercai această fricire să o înmulţeşti. Erai atent, tandru, vorbeai frumos şi aveai răbdare cu mine. Bucuria ce o aveam în suflet, nu puteam să o descriu în cuvinte. Trăiam ceva ce nu credeam  că voi trăi.

       Dragostea plutea în jurul nostru asemenea fluturilor multicolori, ce ne scăldau inima şi ne lăsau să visăm frumos. Cel mai preţios dar pe care-l ofereai era zâmbetul tău. Vorbeam ore în şir şi nu  ne săturam. De multe ori mă gândeam că e prea frumos ca să fie adevărat, însă când te priveam dispăreau aceste gânduri. Alungam gândurile negre. De această dată doream să trăiesc clipa de acum. Însă toate cum au un început trebuie să aibă şi un sârşit. Am oservat că treptat te îndepărtai de mine şi te apropiai de întuneric. Sigur greşisem cu ceva. Dar oare cu ce? Eram tristă şi iar m-am închis în sine dar de această dată nu am găsit refugiu în întuneric. Dar întunericul te-a înghiţit pe tine. Mă întrebam tot timpul cum eşti? Ce faci? La ce te gândeşti? Mult mai mult a persistat tristeţea decât fericirea.

Dar într-o zi am primit o pasăre din hârtie, un origami. Am văzut că scria ceva pe ea:” Din întuneric. Bună seara. Ce mai faci? Eşti bine?” Se pare că înca nu ai ajuns acasă, păcat  aş fi vrut să stăm de vorbă, îmi lipsesc conversaţiile cu tine, îmi lipseşti tu” ... ( va urma )