Păpădie

Aş dori să fiu o păpădie. Şi vântul să mă sufle, iar eu să mă împart în mici părţi   a unui întreg şi să zbor în diverse direcţii. O parte din mine să zboare către cei dragi, astfel să mă aşez pe pervaz şi să-i admir. Să mă uit la mama mea dulce care citeşte o carte înteresantă, uneori îşi aranjează ochelarii pe nas de parcă ei încet doresc să alunece şi să o distragă de la un lucru captivant. Să-l privesc pe fratele meu, care agitat încercă să se lupte cu inamicii virtuali. Să văd la ce film se mai uita tatăl meu.
  O altă parte din mine să zboare la amica mea dulce. Am să mă aşez pe o frunză a unei flori de cameră. Am să încerc cumva să divid singurătatea ei la aşa un număr ca nimic sa nu mai rămână din ea.
  La fel aş mai dori să merg să o vizitezi şi pe mica prinţesă din basmul numit VIAŢA. Să mă încălcesc în părul ei bălai, iar la ureche să-i cânt un cântec de leagăn.
  O altă parte aş trimite să viziteze cele mai minunate locuri care mi-au colorat viaţa: şcoala, grădiniţa, parcul, banca unde cândva mă sărutam sau unde stăteam cu amica mea şi alte locuri minunate.
   Una din părţi aş dori să zboare spre el, ca să-i mai văd ochii şi să încerc sa-i citesc în inimă. Să încerc să reţin fiece mişcare de al lui, fiece rid, fiecare cuvânt. Ma-ş aşeza încet pe umărul lui ca să nu-i tulbur liniştea.

  După o întreagă zi de călătorie aş dori ca toate părţile să se întâlnească şi să povestească ce au văzut. Doar fulgul de păpădie care a fost la el să fie tăcut, fiindcă nu doreşte să-mi tulbure liniştea. Dar de multe ori şi tăcerea e un răspuns. Dar totuşi aş fii prea fericită ca să mă pot întrista. Vântul blând spre seară să-mi cânte ceva plăcut, iar eu să adorm şi să-i visez pe cei dragi şi scumpi mie. Fiecare  în felul său. Însă toţi contribuie cu ce are la fericirea mea ce va fii purtată de norii zglobii şi veseli.
  Aş dori să fiu o păpădie, macar pentru o zi, ca să-i pot vizita pe cei  dragi în acelaş timp.

Uitarea

De cele mai multe ori se dă o luptă în interiorul meu. Într-o zi sunt liniştită plină de optimism, iar în altă zi nici eu nu mai ştiu ce simt şi ce doresc. Stări ciudate mă pot cuprinte atunci când mă gândesc la el. În unele momente parcă doresc să-l mai văd să-l mai cuprint, însă în alte zile îl alung din viaţa mea, din gândurile mele din inima mea. E greu şi dureros să duc această povară, cred că e timpul să o las, doar de atâţea ani o duc. De multe ori mă opresc o las jos şi mai trec peste aceste amintiri, acele dorinţe. După un mic popas iarăşi iau povara pe inimă şi plec mai departe. Dar  oare de ce trebuie să o mai duc cu mine, ce rost are? Cred că e timpul să scap de ea şi să merg mai departe, să fiu deschisă pentru lucruri noi şi mult mai plăcute. Doar viaţa nu stă deci şi noi trebuie să ne mişcăm împreună cu ea. Amintirile vor rămâne, atâta timp cât doresc eu, poate şi pentru toată viaţa. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fiu sclava lor. Cu tristeţe cuprind aceste adevăruri, dar totuşi înţeleg că fără de ele îmi va fii mai greu. Sper să dispară  tot ce îmi provoacă dureri şi să pot visa în continuare fără limite şi regrete. A fost frumos atâta timp cât a fost, cum toate au  un început  au şi un sfârşit.

Zebra neagră 6

M-am decis să nu o mai caut, ce rost avea, dacă ea nu mă dorea pe mine. Am devenit pustie, nu mai visam, trăiam realitatea dură, dar nu era chiar aşa. Realitate e aşa cum ne-o facem şi multe lucruri depind de noi, doar de noi. E adevărat că uram realitatea fiindcă în ea nu era loc şi pentru dragoste, însă cred că plăteam cu dragostea pentru ceva. Pentru ce anume, nu ştiam însă era clar că era un preţ mare. Dar nu puteam să renunţ, chiar de înţelegeam că toate eforturile mele sunt fără nici un rost. Aveam răbdare, căci e nevoie de ea atunci când doreşti ceva şi doreşti ca acel ceva să iasă bine. Aveam răbdare mă miram singură de unde aveam atâta răbdare. Însă în cazul meu altceva nu aveam de făcut. Trebuia să accept situaţia aşa cum era. De multe ori credeam că totuşi dragostea nu există, că e ceva înventat de omenire pentru a argumenta unele lucruri stupide pe care le fac ei. Un fel de acoperire pentru toate lucrurile nesăbuite şi poate neexplicabile. Am sta mult timp şi m-am gândit oare ce ne face să ne îndrăgostim de cineva? Ce e mai important, aspectul fizic sau cel spiritual? Singură nu cunoşteam răspunsul, însă eram sigură chiar de vorbim despre aspectul săpiritual şi punem aceentul pe el, totuşi şi aspectul fizic joacă rolul său. Poţi să discuţi mult timp cu cineva fară să vezi persoana respectiva. Însă când ajunge să o vezi, părerea ta totuşi se schimbă. E rău sau e bine nu ştiu, însă totuşi nu cred că fac o excepţie. De şi nu aveam în capul meu imaginea bărbatului perfect. Căutam dar singură nu ştiam ce caut. Oricum eram sigură că trebuie să fie un erou, după spatele căruia să mă simt în siguranţă.

Treptat, cu trecerea anilor la toate acestea s-au mai adăugat mai multe lucruri. Silueta persoanei dragi a început să prindă contur. Dar parcă era totuşi ceva ce nu poate să fie găsit sau definit până la capăt, îmi scăpau unele detalii şi anume chiar dacă găsesc persoana perfectă nu înseamnă că eu am să fiu persoan perfectă pentru el. Aşa şi s-a întâmplat, iar eu parcă prevesteam lucrurile. Trăiam totul în avans, însă cel mai tragic era că eu respingeam realitatea. Atunci când a venit dragostea la mine eu am respins-o. Parcă îmi era frică. Dar tot mă întrebam la ce bun a venit când nu este reciprocă? Mulţi ziceau că ea doare şi nu au greşit. Alţii ziceau că timpul pe toate le tratează. Dar nu era aşa, timpul nu le poate trata pe toate. Cu trecerea timpului nimic nu s-a întâmplat, chipul persoanei dragi parcă a rămas imprimat pe inima mea. Tot ce a fost rău a trecut şi doar amintirile plăcute, atingerea mânii lui, sărutările lui pe obraz au rămas. Am uitat de durere şi tristeţe, pe care le-am primit de la el, am lăsat în mintea mea doar amintirile plăcute. Inima mea mai ţine minte această dragoste. A trecut ceva vreme de atuncea însă nu pot să uit nici cu mintea şi nici cu sufletul. Inima mea s-a împetrit nu mai poate iubi. Ea parcă a închis în ea dragostea ce o purtam pentru bărbatul perfect. Şi gata, nu mai pot iubi. Am căutat  cu disperare dragostea, ca după să mă închid cu ea într-un loc întunecat rece şi depărtat de tot ce e uman şi plăcut. Am rămas cu amintirele mele, cu visele mele iar ce e cel mai ciudat că nu m-am dezamăgit în el. Poate fiindcă nu am trăit pe viu ceea ce am dorit.

Stau de multe ori şi mă gândesc că poate realitate ar fi fost aptă să mi-l scoată din inimă, însă visele nu pot face acest lucru. Am hotărât să-l păstrez în inima mea pentru toată viaţa. Am zis că am să sper, până la moarte voi spera. Cum se zice speranţa moare ultima şi aşa şi este. Am să iau speranţa cu mine, în nefiinţă. De multe ori mă gândesc că dacă Domnul ar întreba care e ultima mea dorinţă, aş zice că  sa-l văd pe el. Astfel să fiu sigură că e fericit, cu adevărat fericit pentru ambii. De multe ori aş dori să ştiu totuşi care a fost realitate în această poveste, dacă a ţinut la mine, dacă mă mai ţine minte. Iar după zic ce rost are, atunci când totul e pierdut definitiv. Un sfat aş avea pentru toţi, atunci când căutaţi ceva şi găsiţi nu lăsaţi să plece acest lucru aşa de uşor de la voi, căci după ve-ţi regreta amarnic. Totuşi sunt bucuroasă că am trecut prin aceasta. Acuma de multe ori mă gândesc că viaţa mea nu a fost traită fără rost, că am găsit cel mai valoros lucru din viaţa mea însă am fost prea slabă ca să-l păstrez. Sau poate nu e vina mea. Însă aceasta nu voi şti atăta timp cât ştiu că nu am făcut tot posibilul. Din acest motiv mă detest şi detest viaţa. Am fost totă viaţa puternică ca la urmă, atunci când nu era momentul să fiu slabă. Din acest motiv îmi detest viaţa, singură am semnat sentinţa la singurătate. 

Acuma nu mai are rost să spun despre eforturile depuse, atunci când rezultatul e nul. Plec capul în jos şi aştept cu nerăbdare să treacă anii, fără a aştepta prea multe de la viaţă. Accept tot ce îmi oferă şi nu încerc să o mai confrunt sau să pun ceva la îndoială, ce rost mai are atunci când tot ce a fost mai bun a rămas în urma mea.  Ce rost are sa mai aştept ceva, atunci când soarele dragostei mele a apus şi ştiu că niciodată nu va mai străluci pe bolta vieţii mele.      

            (sfârşit) 

Evadarea

Afară plouă, ea se gândea oare de ce plânge ploaia? Ea lăsă urme pe geam, urme mari. Poate plângea fiindcă iubitul ei nu e alăturea, poate fiindcă era nefericită, poate fiindcă nu mai avea la cine să viseze, dar ea nu era conştientă că acestea erau gândurile ei. Deschise geamul şi lăsă  picăturile de ploaie să cadă pe faţa ei. Se amestecase lacrimile ei cu cele ale ploii, picaturi calde şi reci curgeau pe faţa ei, parcă doreau să spele toată durerea din ea. A mers pe canapea, ploaia nu mai înceta, aceasta era cea mai bună  dovadă că e mare suferinţa ei. Adormise şi nici nu realizase când. Lacrimile se uscase pe obrajii ei palizi, nimic nu visa, faţa ei era tristă. Cum să nu fii trist atunci când eşti copleşit doar de singurătate şi durere. Nimic nu poate şterge aceasta din sufletul ei nici chiar ploaia. Doar ea singură se putea ajuta, mai mult nimeni. Dar credea că nu are forţă şi nici voinţă. La ce bun să încerci să ieşi dintr-o groapă când iarăşi urmează să cazi în ea. Nu se merita efortul. Mai bine stătea acolo în întuneric cuprinsă de singurătate. Dar acuma nu era timp pentru aşa ceva, trebuia să se odihnească. Să încerce să se rupă de la realitate. Somnul era cel mai bun remediu. E ceva ce te rupe de la realitate măcar un pic, jumătate de viaţă e realitate crudă iar cealaltă jumătate e o evadare de la realitate. 

Un înger fără aripi (fragment)

Ea plecase în urma ei rămase doar parfumul ei. El tot timpul vorbea despre ceea că ar dori să-i simtă mirosul şi să-i atingă pielea, erau doar vorbe însă nu se ştie dacă chiar işi dorea aceasta cu adevărat. Ea intrase în camera unde păreţii o apăsau, deschise geamul ca măcar un pic să mai scoată din tensiune, s-a îmbrăcat mai comod şi iar a început să scrie, amintirile o înăbuşeau. Dar nu prea avea inspiraţie dacă nu suferea. Însă din greşeală a deschis un fişier unde găsise ceva, amintiri:” Am crezut că visez cu ochii deschişi. Dar nu, clar citeam numele tău, am crezut că mă înşeală ochii, însă prea multe lucruri îmi ziceau că eşti tu. Ai deschis iar braţele şi într-o clipă am uitat toată supărarea, când bucuria îţi inundă inima, cele rele dispar. Îmi auzeam bătăile inimii, erai real, nu visam, dar înţeleg că e prea frumos  ca să fie adevărat pentru mine. Un salut frumos şi tipic pentru tine a fost ca şi o binecuvântare pentru mine. De emoţii nici nu mai ştiam ce doream să te întreb. Îmi părea rău să aud că nu eşti bine, însă acolo unde eşti tu e imposibil să fie totul bine cu sănătatea. Şi mă bucur  nespus de mult fiindcă urma să pleci de acolo, din acea lume unde lucrurile normale şi plictisitoare nu au loc. Aşa mă bucur de parcă tot aceasta se  întâmplă cu mine, te simt de parcă eşti o parte din viaţa mea, mam simţit de parcă sufletul meu s-a întors înapoi. Planuri măreţe pentru viitor au început să apară în faţa ochilor mei. Vise minunate în care copii îşi  făceau apariţia, în care urma să fim împreună până moartea ne va despărţi, în care tu şi eu ne înţelegem foarte bine. Însă ceva nu mă lăsa în pace, tot apar gânduri negre, până şi în vis încerc să devin realistă, nu pot să zbor. Gândurile noastre se contopise, îmi citeai gândurile, nu îmi venea să cred. În această zi tu te-ai deschis, ai devenit mai vulnerabil faţă de mine, aceasta mi-a plăcut nespus de mult. Mam simţit mai bine tu te-ai deschis în faţa mea cred că îţi era greu să te abţii. Fiindcă nu ştii care va fii reacţia celeilalte personae, noi de multe ori ascundem multe lucruri, eu însă pe toate le-am primit şi am înţeles că ai o mare sete pentru viaţă şi în sfârşit poate şi tu un pic îţi doreşti să le încerci pe toate. Chiar şi părera lui despre dragostea s-a schimbat, nu îi era frică să se îndrăgostească, e minunat. Pluteam şi eu, imaginaţia îmi picta dorinţele cu  cele mai vii culori însă nu avea pentru  mine şi culoarea realităţii. Nu mai doream să ies din vis, însă toate au un sfârşit. După ce am mai  vorbit cu el ma mai călmasem, încercam să înţeleg ce îl face  să dorească să fie cu mine, nici nu mă cunoaşte. Însă pe mine nu mă încurcă să-mi placă de el, chiar dacă nu ştiu cum e în realitate. Sunt confuză şi nu înţeleg ce sentimente are atunci cînd vorbeşte cu mine. Cred că la această întrebare trebuie să mai aştept răspunsul. Oare ce va fii? Oare va fii ceva? Nu ştiu din toate aceste lucruri ce e real, un singur lucru  e cert, îmi place de el şi nu doresc să dispară  din viaţa mea.” Ultimele cuvinte au sunat mult  timp în capul ei. Ea pe acele timpuri nici nu dorea să acepte gândul ca să nu mai discute cu el, însă acuma trăieşte această realitate. Nu avea somn  şi nu credea că e posibil cu persoana dragă prin preajmă, adică care a fost cândva dragă. Luna  o chema afară, ea se rezemase de pervazul ferestrii şi admira cerul înstelat, luna singuratică, de câte ori o privea atunci când se gândea la el, îşi închipuia că poate şi el acuma priveşte luna, că aceleaşi stele strălucesc deasupra capului lui. Aceste lucruri tot timpul  o apropiau şi mai mult pe ea de el. Tot timpul se înşela pe sine şi ea acuma a înţeles acest lucru, de parcă nu era suficient ca o mai faceau şi alţii. Crezuse în ceva ce nu poate fii. Acuma cu trecerea timpului începuse să înţeleagă  foarte multe lucruri. A înţeles că el doar a vorbit cu ea fiindcă se plictisea, ca să-şi ocupe timpul cu ceva, sau sa aiba pe cineva la care doar să viseze şi atât, să viseze că poate avea o familie. Dar oare el îşi dorea toate acestea lucruri şi în viaţa reală, dorea şi putea să mai aibă pe cineva alăturea de el, dupa ce a fost dezamăgit rău în dragoste? Acuma nu mai conta pentru ea, totul a trecut, ea nu mai e acea visătoare, au trecut acele timpuri, nu mai e o fetiţă care crede în poveşti, vise, trăia acuma cu prezentul deci nu mai visa. Avea nevoie să vorbească cu cineva de şi era tarziu ţtia că totuşi are la cine apela.