Zebra neagră 6

M-am decis să nu o mai caut, ce rost avea, dacă ea nu mă dorea pe mine. Am devenit pustie, nu mai visam, trăiam realitatea dură, dar nu era chiar aşa. Realitate e aşa cum ne-o facem şi multe lucruri depind de noi, doar de noi. E adevărat că uram realitatea fiindcă în ea nu era loc şi pentru dragoste, însă cred că plăteam cu dragostea pentru ceva. Pentru ce anume, nu ştiam însă era clar că era un preţ mare. Dar nu puteam să renunţ, chiar de înţelegeam că toate eforturile mele sunt fără nici un rost. Aveam răbdare, căci e nevoie de ea atunci când doreşti ceva şi doreşti ca acel ceva să iasă bine. Aveam răbdare mă miram singură de unde aveam atâta răbdare. Însă în cazul meu altceva nu aveam de făcut. Trebuia să accept situaţia aşa cum era. De multe ori credeam că totuşi dragostea nu există, că e ceva înventat de omenire pentru a argumenta unele lucruri stupide pe care le fac ei. Un fel de acoperire pentru toate lucrurile nesăbuite şi poate neexplicabile. Am sta mult timp şi m-am gândit oare ce ne face să ne îndrăgostim de cineva? Ce e mai important, aspectul fizic sau cel spiritual? Singură nu cunoşteam răspunsul, însă eram sigură chiar de vorbim despre aspectul săpiritual şi punem aceentul pe el, totuşi şi aspectul fizic joacă rolul său. Poţi să discuţi mult timp cu cineva fară să vezi persoana respectiva. Însă când ajunge să o vezi, părerea ta totuşi se schimbă. E rău sau e bine nu ştiu, însă totuşi nu cred că fac o excepţie. De şi nu aveam în capul meu imaginea bărbatului perfect. Căutam dar singură nu ştiam ce caut. Oricum eram sigură că trebuie să fie un erou, după spatele căruia să mă simt în siguranţă.

Treptat, cu trecerea anilor la toate acestea s-au mai adăugat mai multe lucruri. Silueta persoanei dragi a început să prindă contur. Dar parcă era totuşi ceva ce nu poate să fie găsit sau definit până la capăt, îmi scăpau unele detalii şi anume chiar dacă găsesc persoana perfectă nu înseamnă că eu am să fiu persoan perfectă pentru el. Aşa şi s-a întâmplat, iar eu parcă prevesteam lucrurile. Trăiam totul în avans, însă cel mai tragic era că eu respingeam realitatea. Atunci când a venit dragostea la mine eu am respins-o. Parcă îmi era frică. Dar tot mă întrebam la ce bun a venit când nu este reciprocă? Mulţi ziceau că ea doare şi nu au greşit. Alţii ziceau că timpul pe toate le tratează. Dar nu era aşa, timpul nu le poate trata pe toate. Cu trecerea timpului nimic nu s-a întâmplat, chipul persoanei dragi parcă a rămas imprimat pe inima mea. Tot ce a fost rău a trecut şi doar amintirile plăcute, atingerea mânii lui, sărutările lui pe obraz au rămas. Am uitat de durere şi tristeţe, pe care le-am primit de la el, am lăsat în mintea mea doar amintirile plăcute. Inima mea mai ţine minte această dragoste. A trecut ceva vreme de atuncea însă nu pot să uit nici cu mintea şi nici cu sufletul. Inima mea s-a împetrit nu mai poate iubi. Ea parcă a închis în ea dragostea ce o purtam pentru bărbatul perfect. Şi gata, nu mai pot iubi. Am căutat  cu disperare dragostea, ca după să mă închid cu ea într-un loc întunecat rece şi depărtat de tot ce e uman şi plăcut. Am rămas cu amintirele mele, cu visele mele iar ce e cel mai ciudat că nu m-am dezamăgit în el. Poate fiindcă nu am trăit pe viu ceea ce am dorit.

Stau de multe ori şi mă gândesc că poate realitate ar fi fost aptă să mi-l scoată din inimă, însă visele nu pot face acest lucru. Am hotărât să-l păstrez în inima mea pentru toată viaţa. Am zis că am să sper, până la moarte voi spera. Cum se zice speranţa moare ultima şi aşa şi este. Am să iau speranţa cu mine, în nefiinţă. De multe ori mă gândesc că dacă Domnul ar întreba care e ultima mea dorinţă, aş zice că  sa-l văd pe el. Astfel să fiu sigură că e fericit, cu adevărat fericit pentru ambii. De multe ori aş dori să ştiu totuşi care a fost realitate în această poveste, dacă a ţinut la mine, dacă mă mai ţine minte. Iar după zic ce rost are, atunci când totul e pierdut definitiv. Un sfat aş avea pentru toţi, atunci când căutaţi ceva şi găsiţi nu lăsaţi să plece acest lucru aşa de uşor de la voi, căci după ve-ţi regreta amarnic. Totuşi sunt bucuroasă că am trecut prin aceasta. Acuma de multe ori mă gândesc că viaţa mea nu a fost traită fără rost, că am găsit cel mai valoros lucru din viaţa mea însă am fost prea slabă ca să-l păstrez. Sau poate nu e vina mea. Însă aceasta nu voi şti atăta timp cât ştiu că nu am făcut tot posibilul. Din acest motiv mă detest şi detest viaţa. Am fost totă viaţa puternică ca la urmă, atunci când nu era momentul să fiu slabă. Din acest motiv îmi detest viaţa, singură am semnat sentinţa la singurătate. 

Acuma nu mai are rost să spun despre eforturile depuse, atunci când rezultatul e nul. Plec capul în jos şi aştept cu nerăbdare să treacă anii, fără a aştepta prea multe de la viaţă. Accept tot ce îmi oferă şi nu încerc să o mai confrunt sau să pun ceva la îndoială, ce rost mai are atunci când tot ce a fost mai bun a rămas în urma mea.  Ce rost are sa mai aştept ceva, atunci când soarele dragostei mele a apus şi ştiu că niciodată nu va mai străluci pe bolta vieţii mele.      

            (sfârşit)