Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.

Iarăşi mă înşel

Toate sunt date uitării, parcă a trecut suficient timp, dar totuşi parcă mai lipseşte un  pic,  înca un pic, ca totul să fie uitat definitiv. Râd în sinea mea fiindcă ştiu că singură mă înşel, dar oare de ce o mai fac? Când ştiu că totuşi ceva va mai rămâne, va rămâne până voi dispărea eu. Adânc în subconştientul meu şi va ieşi la suprafaţă cu prima ocazie, cu primul lucru ce îmi va aduce aminte de tine.
Singură încerc să mă vindec de virusul dragostei ce poartă chipul tău. Şi când cred că te-am uitat, atuncea realizez că îmi aduc aminte te tine. Oare de ce nu te pot uita? Când şi tu şi amintirile despre tine mă fac să sufăr. Nu înţeleg de ce eu continui ceea ce ai început tu? Doresc să uit până şi cele mai plăcute momente, cele mai dulci  vorbe, numele tău, chipul tău şi tot ce-mi poate aminti de tine.

 Dar sunt conştientă că nu e posibil, fiindcă tot timpul dau de ceva ce-mi aduce aminte de tine, poate aud din greşeală numele tău, dulcele tău nume. Sau pot să-mi amintesc de tine când sunt singură, când ma culc şi simt frigul de sub plapumă. Chiar şi acuma scriu fiindcă mi-am adus aminte de tine. În astfel de circumstanţe cum am să te pot uita, nici eu nu ştiu. Se zice, că e greu să pătrundă cineva în inima cuiva, însă e şi mai greu să scoţi pe cineva de acolo. Încerc să mă vindec de tine, dar eşti ca şi o boală ce nu are tratament, încerc dar poate nu mă stărui suficient, poate pun prea mult suflet  până şi  în amintirile legate de tine. Sunt incurabilă şi slăbită de toate şi poate nu mai doresc să lupt fiindcă ştiu că tot ce realizez în câteva luni se ruinează cu primul gând legat de tine.