Iarăşi plouă

Afară plouă, totul în jurul meu parcă amorţise. Priveam nostalgic la ploaie, cum lacrimile cerului se întind pe geamul ce  mă separă pe mine de ele. Oare de ce plânge ploaia? De multe ori şi eu plâng fără motiv şi la ce bun să cauţi motive când aşa îţi vine. Ploaia îmi aminteşte  de ceva frumos dar şi trist. Trist fiindcă înţeleg că mult timp se scurse de atuncea, frumos fiindcă era ceva plăcut. Aveam pe atuncea 17 ani, eram tânără după ani, însă destul de deşteaptă pentu vârsta ce o aveam. Nu prea îmi placea să mă împlic în relaţii sau să hoinăresc cu cineva pe alee. Preferam mai mult să citesc o carte sau să scriu. Tot timpul evadam în lumea mea şi acolo trăiam alăturea de visele mele dulci. Însă în acea vară, nu a fost să fie. L-am cunoscut pe el. Era un tânăr plin de viaţă, căruia îi plăcea să hoinărearcă cu amicii săi prin noapte fără frică sau griji. Eu eram timidă de felul meu, nu ieşeam în evidenţă, stăteam mai mult singură şi nu prea reuşeam să leg prietenii. Dacă izbuteam să o fac, acea prietenie era de lungă durată, greu mă apropiam de oameni însă repede mă ataşam de ei. Am început încetul cu încetul să discut cu sora lui care avea aceeaşi vîrsta ca şi mine. Oricum ea nu avea încredere în mine şi de ce ar avea dacă nu mă cunoştea. Ea poate vedea o diferenţă între noi, eu însă nu. Doar nu contează dacă eşti de la sat sau de la oraş, avem acelaş suflet, trăim aceleaşi stări spirituale, visăm la fel. Era o fată închisă, poate fiindcă fratele sau nu prea o lăsa să guste din viaţă, pe când el o făcea din plin. Seara pe când căldura se mai potolea ieşeam la poartă ca să mai schimbăm două vorbe. Mă mulţumeam cu prezenţa ei, coloram singurătatea una la alta căci fratele ei nu o lăsa să mergă cu el, tot timpul zicea:
- Eu sunt băiat şi ştiu ce face un băiat cu o fată şi ce doreşte de la ea, deci să fii cuminte şi să nu te prind că te vezi cu cineva. Era clar că dorea să o protejeze. Ea îmi spunea aceste lucruri şi citeam durerea în ochii ei. Părul ei blond de multe ori îi ascundeau ochii trişti şi dornici să vadă frumuseţea acestei lumi, dorea să guste din dragoste. O înţelegeam şi  o susţineam, doream să o fac să înţeleagă că nu e singură şi eu sunt ca şi ea, singură şi dornică de a gusta din acel fruct dulce-amărui. De multe ori fratelei ei o verifica ce face şi cu cine povesteşte seara, aşa s-a apropiat  de mine. Gândeam logic şi eram conştientă că tot ce îi zicea surorii lui despre  baieţi şi despre dorinţele lor le face şi el, deci devenisem atentă. El mă invitase pe mine şi pe sora lui la o plimbare împreună cu prietenii săi. Era ceva plăcut pentru sora lui fiindcă, era o schimbare înspre bine. El înţelegea că prin intermediul ei putea să ajungă la mine. Mişcare clasică, intuită de capul meu blond. Dar oricum nu lăsam eu aşa de uşor să intre cineva în lumea mea. M-am învăţat de mică sa fac acest lucru, eram sociabilă, îmi plăcea să ascult dar poarta spre visele mele era mereu închisă. Totul a evaluat repede, fără ştirea sau acordul meu, eu am devenit iubita lui. Aceasta aflasem de la prietenii lui care se şoşoteau şi mereu râdeau şi mă întrebau de el. Nimic nu am reproşat, nu m-am revoltat am lăsat totul să decurgă de la sine. La urma urme îmi plăcea şi mie de el. Amica mea îmi zicea.
- Nu îmi vine să cred ce ai făcut, l-ai schimbat pe fratele meu în totalitate, nu mai e cum a fost, acuma şi pe mine mă tratează altfel. Doar zâmbeam ce puteam să zic la aceasta. Seara obişnuiam să ne vedem. Pe când toţi terminau lucru şi era un pic mai răcoare, când întunericul ascundea sărutările tinerilor de ochii lumii. În acea seară am avut parte de o plimbare mai îndepărtată, eram zgomotoşi şi veseli, râdeam şi ne bucuram, atuncea am înţeles cât e de minunat să ai  pe cineva aproape. El era atent şi se comporta frumos, nu îmi era frică că se poate întâmpla ceva rău, aveam încredere în el. Era târziu, stelele nu ne mai luminau calea, fiindcă erau ascunse după nori.

 Picura, pic...pic...mai întâi au căzut câteva picături după ele se înmulţise, era placut să le simţi cu pielea fierbinte, ne mai răcoream şi noi un pic. Eram fericită alăturea de amicii mei, alăturea de el. Simţeam că trăiesc, trăiesc o viaţă reală care poate fii la fel de fascinantă cum sunt şi visele, însă realitate e mult mai plăcută. Mă ţinea de mână şi mă simţeam bine, de parcă întreg universul era cuprins în acea atingere a mâinilor noastre. Pic...pic...cadeau picăturile peste noi dar nu le băgam în seama fiindcă doar eu şi el contam unul pentru altul. Amicii mai râdeau de noi, tot întrebau.
- Când e nunta?
- Când va termina liceul. Le răspundea el şi mă privea ca şi pe un copil, un copilaş care îi era drag. Mă simţeam de parcă găsisem ceva ce pierdusem cu mult timp  în urmă. Nu mă lăsa, mă ţinea de mână  de parcă îi era frică ca să nu fug de la el, dar unde puteam să fug când eram legaţi cu un lanţ invizibil de inimi, un lanţ ce ne lega şi ne făcea să simţim o durere placută. Drumul a fost prea scurt ca şi acele ore petrecute alăturea de el.

  Era târziu când ajunsem acasă, ploaia însă a fost blândă cu noi, ne-a răcorit şi nu s-a încumetat să ne deranjeze. Ma sărutat în grabă şi a plecat. Despărţirea mă durea de parcă a luat ceva important cu el din viaţa mea. Nu aveam somn, dar gândurile despre el mă vizitau, însă treptat adormisem fiindcă ploaia a început să bocănească şi mai tare în geam, parcă îmi cânta un cântec de leagăn. Nu lung mi-a fost somnul pe la mijlocul nopţii am auzit cum mă strigă cineva, m-am gândit că poate e ploaia, însă nu, era el. Cămaşa mea de noapte albă şi părul blond lăsat pe spate, făceau  impresie că sunt un înger. Am ieşit afară, în ploaie.
  El erai acolo, mă striga. M-am apropiat şi mi-a spus.
- Am uitat să-ţi spun, noapte bună. Ploua tare, eram ambii uzi, ne contopisem într-un sărut, ce-l port şi acuma în suflet. Au trecute zece ani de atuncea, dar ploaia îmi mai aminteşte de el. Acuma aş dori să mai repet şi să retrăiesc acele clipe iar şi iar. Atingerea lui caldă dar rece al ploi, însă doar atingerea ploii reci mă mai poate mângâia. Dar din păcate timpul nu-l mai putem întoarce înapoi. Am deschis larg geamul ca să simt măcar ploaia, o parte din amintirile mele. Ploaia parcă încerca să-mi şteargă tristeţea de pe faţă, dar ea nu ştie că singură mă face tristă fiindcă îmi aduce aminte de acele zile în care am fost fericită...

 Pic...pic se contopise picăturile calde şi reci pe obrajii mei, acuma ambele plângeam.
 Oare mă înţelege pe mine, simte ce simt şi eu? Doar ea ştie, cum doar eu ştiu ce se ascunde în inima mea atunci cand aud cantecul ploi pic...pic...pic...