Din umbră

   Părea totul pustiu, străin, distant. Eram asemenea unui copil lipsit de căldură, atenţie, dragoste. Stăteam ghemuită în colţul întunecat şi abandonat. Îmi era frică să păşesc în partea luminoasă. Nu doream să fiu văzută, doream să mă ascund de toţi, de parcă ascundeam ceva urât, monstruos. M-am închis în sine, asemenea unei scoici. Dar aveam puteri să mă ridic, am şters lacrimile, dar nu mă încumetam să râdic capul. 

    Cândva am fost pe partea luminoasă, dar nu pentru mult timp, nu era pentru mine. Mai bine nu vedeam nimic şi nu arătam nimic, nu ofeream şi nu acceptam. O lumină plăcută şi caldă simţeam în dreptul inimii, doar ea mă făcea să nu renunţ. Păşeam atent şi nesigur, de parcă abea începeam să învăţ să merg. Purtam ceva în mine, ceva rar dar şi fără de preţ. Aveam de oferit, dar...

   Când mă privea cineva încercam să mă ascund după părul meu lung. Priveam cu ochii trişti din întuneric pe cei ce erau în lumină. Îi priveam cum se iubesc, cum se bucură, cum trăiesc. Tot aceasta nu era pentru mine. Într-o zi, te-am zărit pe tine. Tocmai ai păşit de la lumină spre întuneric şi atît de mult îmi plăcea să te admir, în secret, aşa pe furiş. M-am gândit oare ce te-a făcut să renunţi şi tu la lumină şi la tot ce oferea ea? Nu te mai vedeam dar în schimb te simţeam. Erai aproape. Ambii, prima perioadă am fost tăcuţi. Peste un timp ai rupt liniştea. Poate te plictiseai. Mai mult ascultam decât povesteam, îmi plăcea să aud vocea ta şi felul de a expune gândurile.  Aveai o voce plăcută şi caldă, o voce ce te linişteşte.  Încet am început să îndrăgesc vocea ta şi felul de a mă linişti şi încuraja să ies la  lumină. Încercai să mă convingi că e plăcut să fii văzut şi fiecare are ce arăta, că trebuie să rup acea distanţă între mine şi lumină.  

    Într-o zi mi-ai atins mână şi mai întrebat dacă aş avea curajul să păşesc împreună cu tine spre lumină? Am zis că aşa îmi este mult mai uşor. Simţeam căldura mânii tale, acea căldură mă liniştea şi mă facea mai puternică. Am păşit încet, cred că ai fost curios să-mi vezi chipul căci pănă atuncea mi-ai cunoscut doar sufletul. Ziceai că am o inimă mare şi sunt foarte frumoasă. Că am ce arăta lumii şi lumea cu siguranţă va fii uimită. Mi-am văzut piciorul la lumină. Ce bine arată piele mea scăldată în razele soarelui. Aveam o piele palidă și fină care cred că era dornică de lumină şi căldură, uitasem de acele senzaţii plăcute pe care le avusem  cândva. Păşeam nesigur, mai îndemnat ca să nu-mi fie frică că eşti alăturea şi mă susţii. Am întins o mână spre lumină.  Am zărit rochiţa  mea albă, parcă prindeam aripi, lumina din interiorul meu devenise mai mare, simţeam o fericire imensă de nedescris. 

    Am păşit ai venit şi tu după mine. Mă dureau ochii de la atâta lumină, încercam să fac aşa ca să mă acomodez să învăţ să traiesc o viaţă nouă. Totul era nou în jurul meu. Nici nu am remarcat cum mă priveai. Mi-ai dat o şuviţă de par la o parte, ai zis că doreşti sa-mi vezi mai bine  faţă. Am roşit, nu mă aşteptam. Uimirea se cirea pe faţa ta, nu ştiu de ce. Mă priveai, cred că erai copleşit, nu te aşteptai să mă vezi sau era altceva la mijloc. 

   Nu aveam curaj să ridic ochii, dar mai apucat de bărbie şi mi-ai ridicat  capul. Mai privit în ochi şi ai şoptit:
- Sunt cei mai trişti ochi pe care i-am văzut. Oare de ce, sunt trişti? Nici eu nu cunosc răspunsul la această întrebare...( va urma )