Întunericul

Am fost în grădina fericirii şi dragostei, însă am fost izgonită de acolo. Sunetul porţilor ce se închideau în urma mea   şi acuma mă mai urmareste, nu am să-l pot uita. Mai simt mirosul dragostei însă am uitat cum e sa fii fericită, de parcă nici nu am avut momente plăcute. Amintirile s-au şters asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Am mers pe cărarea durerii şi singurătăţii, unde spinii minunaţilor trandafiri îmi rupeau amintirile şi sufletul. Am mers aşa până am ajuns să nu mai am amintiri şi regrete, până a disparut durerea şi nu mă mai măcina singurătatea.

 Am intrat în întuneric unde nu se mai vede nimic, unde nimic nu mă mai atinge. De multe ori închideam ochii şi întunericul pătrundea în gândurile mele, acuma nu mai e nevoie să-i mai închid. Nimic nu mai doresc, nimic nu mai simt, la nimic nu mai visez şi mă simt de parcă tot timpul am fost aşa, de parcă nici nu am ştiut de aceste lucruri. Dacă de la început am crezut că e imposibil să uit acuma m-am convins că e posibil nu doar sa uit ci să-i fac şi pe alţii să uite. Acuma când nimic nu mă mai încurcă sunt liberă să fac ce doresc, să zbor să alerg să strig până îmi pierd vocea. În sfârşit m-am regasit şi am înţeles cine sunt eu cu adevărat. Însă mai sunt zile în care simt mirosul îmbătător al dragostei. Dar nu mă mai fascinează, nu mă mai îmbată şi  nu îmi mai pierd capul. Las această licoare plăcută pentru alţii care sunt mult mai demni şi care ştiu să o păstreze. Eu însă am fost izgonită din grădina dragostei şi am cuprins întunericul uitării şi eliberării.

Ultima amintire 1

Iarăşi plouă. Ca şi în acele  zile în care am fost în aşteptare. Îmi amintesc cum mă trezeam în fiecare dimineaţă şi zâmbeam. Îmi aminteam de promisiunile tale şi zâmbeam. Ziceam cum a fost posibil să te cred şi cum de am fost aşa de naivă? Cu trecerea zilelor, tu tot mai mult şi mai mult te îndepărtai de mine. În fiecare zi te pierdeam şi realizam că nimic nu e posibil din cele povestite şi visate. Am mai păşit pe o treaptă a vârstei mele fizice cu o tristeţe şi nostalgie am lăsat cei 26 de ani în urmă şi tu ai  rămas în acele amintiri.

   M-am trezit, dar nu doream să mă ridic din pat. Doream să mai stau culcată şi să nu mă trezesc la realitate. Oricum afară era un timp urât, urma să merg la serviciu, când cel mai bun remediu pentru aceste zile monotone şi sumbre e să stai sub plapumă şi să sorbi un lichid fierbinte. Dar nu e aşa cum dorim, de ar fi. Nimeni nu-ţi dă concediu medical dacă eşti bolnav spiritual.

Deci nu era nici o cale de scăpare. M-am uitat alene la ceasul de la mobil. Mă gândeam că mai e timp, până trebuie iarăşi să păşesc în realitate. Fugeam de realitate, fiindcă de cele mai multe ori ea nimic nu-mi oferea, nimic din cele dorite şi râvnite. Era o zi ca toate celelalte însă eu nu mai zâmbeam la gândul că ai dispărut şi toate au fost o minciună. Iar de cele mai multe ori zâmbeam la astfel de gânduri ca să nu încep să plâng. Gânduri, gânduri, de toate aceste lucruri uitam doar atunci când dormeam şi poate totuşi şi atuncea în visele mele mai apărea câte o umbră de al vedea, măcar atât. Mă rugam mult, scriam rugăciunile mele, parcă aşa eram sigură că ele vor fii auzite, că dacă nu sunt auzite în clipa în care le scriu vor fii citite mai apoi,  era ceva ce mă asigura că s-au făcut cunoscute. Scriam şi plângeam, dar totuşi speram, de multe ori îmi era frică să cer ceva, de parcă furam. Dar după am realizat că doar aşa mă eliberam de povara ce o purtam. Încet liniştea intra în inima mea dar nu sălăşluia mult  timp acolo fiindcă neliniştea şi dezamăgirea erau mai mari şi poate mai puternice. Sentimentele mele erau amestecate, de parcă cineva amesteca culorile trăirilor mele cu sentimentele ce mă bântuiau adesea.

 Zâmbetul era schimbat cu un bocet pe cinste, se schimba dispoziţia în fiece clipă. Era o tortură curată, e adevărat că cea mai rea pedeapsă vine din partea noastră. Eu îmi provocam chinuri insuportabile. Erau zile când mă calmam, însă după cădeam jos la pămân şi simţeam cum gravitaţia nu mă lasă să mă ridic. În acele clipe doream să iau foarfeca şi să tai firele invizibile ce mă trăgeau în jos, dar nu reuşeam. Ploaia alene aluneca pe sticla geamului, iar eu încercam să alung de la mine gândurile ce mă sufocau. Şi brusc firul gândurilor mele a fost interupt de un zgomot...era telefonul. 

                                                                   (va urma)

Amintiri

Amintirile îmi străpung inima, asemenea unor spini din oţel. Dar totuşi nu am cedat. Îmi mai amintesc de tine, chiar de  mă doare. Se zice că toate în viaţa noastră au rostul său, chiar şi atunci când cunoaştem o persoană, e cu un scop.  Poate acea persoană ne ajută să ne regăsim, să ne completăm golurile, sau ne ajută să dorim să tindem şi mai mult spre perfecţiune. Însă eu cred că întâlnim anumite persoane pentru a da valoare vieţii noastre, ca să avem pentru cine trăi şi viaţa să pară mult mai uşoară şi  poate mai interesantă. Însă pe tine te-am întâlnit cu alt scop, ca eu în sfârşit să înţeleg că dragoste pentru mine pe acest pămân nu există. La fel de la tine urma să învăţ alte lucruri ce ţin de viaţă. Să nu am încredere în nimeni, să nu-mi fie milă de nimeni şi să fiu dură. Că totul în viaţă se măsoară în cifre. Dar în toate acestea se pierd adevăratele valori ale umanităţii. Atât ai învăţat dar şi  mai mult urma să înveţi. Să înveţi să mă iubeşti, să înveţi să ai încredere în mine. De prima etapă ai trecut cu succes şi anume etapa de recunoaştere, însa mai departe nu ai reuşit. Până acuma toate promisiunile tale  le am scrise pe inima mea cu lacrimi de sânge. Promisiuni care dor până acuma şi vor mai durea.

 Însă nu toţi pe caţi i-am cunoscut au apărut în viaţa mea pentru  a o  colora cu un zâmbet dulce, adeseori fals. Dar oare cum să ne dăm seama, de cine să ne ferim şi pe cine să-l acceptăm? Nu ai cum fiindcă de multe ori m-am convins că mulţi joacă teatru şi foarte bine. Însă cu sau fără voie, unii  izbutesc să intre în inima noastră. Intră şi te pustiesc, lasă în schimb: minciuni, dezamăgire, disperare, durere şi un gol,  un gol ce nu poate fii umplut nici  cu dragostea celor dragi şi apropiaţi, un gol lăsat de un străin.
   Totuşi, eu cred că trebuie să ne ferim de străini, fiindcă sufletul unui străin e ca şi o stea ascunsă sau  un  ţărm nedescoperit.
   Dacă cu ceva timp în urmă adoram să cunsc oameni noi, după ce te-am cunoscut pe tine detest să mai descoper şi alte persoane. Toţi au faţa ta, vorbesc ca şi tine şi mă abordează la fel.  Atunci nu are nici un rost, nu se merită să sufăr şi să-i compar cu tine pe alţii, poate ei nu sunt aşa şi nu merită aceasta. Încerc să te urăsc dar nimic nu iesă, atunci când iubeşti pe cineva cu toată inima ta nu e posibil după să-l urăşti. Dar totuşi renunţ la gândul de a te mai vedea. De şi de multe ori doresc să te mai visez şi mă gândesc ore în şir la tine, dar  tot nu apari. Până şi  visele mele nu mai doresc să-mi dea motiv să sufar, fiindcă ele ştiu că dacă iarăşi ai să apari în ele înseamnă că ai să apari şi în viaţa mea reală. Deci până şi ele te resping şi nu te lasă să mă mai răneşti. Mai plâng în  taină, adânc în sufletul meu, după pierderea mea, port  doliu în continuu şi mă rog ca să fiu auzită. Cândva mi-ai fost străin şi pentru alţii aşa vei rămâne, însă nu  pentru mine, fiindcă doar eu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine.