Reflecţia durerii a III a parte

  Tăcerea a fost înteruptă de telefon, se dezobişnuise să mai folosească aşa de des telefonul de şi înainte el era viaţa ei. S-a uitat de la cine e apelul, însă era un apel cu număr ascuns, nu răspundea la asemenea apeluri, însă acuma a facut o excepţie. A răspuns:

- Alo! Alo! Dar se vede că şi la telefon vorbea cu tăcerea, a auzit doar o respiraţie, care o îngrozise, persoana care o suna respira de parcă se sufoca, asfel parcă cerea să fie ajutată. Însă în ultimul moment a renunţat şi a închis. A fost ciudat, dar pe ea aceasta nu o afecta, căci nu poate să ofere ajutor cuiva când singură are nevoie de el. A aruncat telefonul în  poşeta  şi a uitat de apel. Ciudat în ultimul timp a devenit mai rece şi  repede încerca să uite de tot  şi de toate. Încet a început să tragă paşii după ea, de parcă nu dorea să plece din lumea basmelor, dar trebuia să meargă acasă, unde va  încercae să o ia de la capăt.  Încetul cu încetul parcul  a rămas în urma ei, a trecut  şi peste pod, unde de multe ori a încercat să-şi înnece gândurile, singurătatea, privirea pierdută. Paşii ei încet mâncau din drum, ştia că mai are puţin şi va ajunge acolo unde orice lucru va striga numele lui şi îi va aduce aminte de ceva important şi drag. 

 Mâna alunecase în jos, căuta ceva rece mic cu care putea să deschidă uşa, a găsit şi se bucurase de parcă găsise a doua jumătate a sufletului ei rătăcit. A deschis lumea amintirilor, iar liniştea o întâmpinase cu braţele deschise, îi zicea: “ Bine ai venit!”  Nimic nu se schimbase în jurul ei, doar ea se schimbase, a mai slăbit, avea cearcăne pe sub ochi, venele au devenit mai albastre. Ochii ei nu mai erau aşa de verzi, erau mai ştersi de parcă s-au pierduţi în ceaţă, mişcările ei erau lipsite de energie, erau lente, monotone, de parcă îi  era frică să se mai atingă de ceva. A lăsat armura jos acuma nu mai avea nevoie de ea căci acasă era în siguranţă, nu trebuia să se ascundă sau să zâmbească fals. S-a relaxat total, a lăsat apa să- i cuprindă trupul obosit şi slăbit.  

  Căldura apei o relaxase, ea a închis ochii şi o muzică divină venea din interiorul ei, ceva liniştitor plăcut. Cred că îşi amintea de ceva ce dorea să trăiască iar şi iar, ceva ce nu dorea să se mai sfârşească, s-a lăsat dusă tot mai mult şi mai mult  în acea lume, acuma se hrănea doar din vise, amintiri plăcute. În mintea ei a rămas tot ce e plăcut şi bun, cele rele parcă au fost şterse cu buretele, parcă nici nu au mai existat  în viaţa ei. Parcă plutea pe nori nu era singură, simţea prezenţa cuiva, dar nu putea să-l vadă, dar nici nu mai avea importanţă, îl simţea, aceasta conta cel  mai mult. Fiece mişcare a ei parcă şi el o repeta, simţea cum respiraţia ei se dublase, nu mai era singură, nici nu era conştientă ca visa…dar a fost trezită din vis cu un sunet care abea se auzea dar care rupea liniştea densă. S-a concentrat să vadă de unde venea sunetul şi încerca să înţeleagă ce era, până la urmă a desluşit ce şi cum, iar era telefonul mobil. Se gândise că de o lună în coace tot tăcut a fost dar astăzi parcă a înnebunit.nDar nu dorea să se trezească, simţea o amorţire plăcută, pe care nu o mai simţise, dar el nu mai tăcea. A fost nevoită să iasă.

 

   Bombănea ceva sub nas, nemulţumirea se citea pe chipul ei, nu înţelegea cine poate să fie, căci era singură, nimeni nu mai avea nevoie de ea şi nici nu prea dorea acuma să mai audă sau să vadă pe cineva. A hotărât că ar fi bine dacă o perioadă se va retrage şi nu va lăsa ca cineva să mai intre în viaţa ei sau să-i amintească de ceva neplăcut, contact minim, cu cei din jur cu rudele. Evita să mai cunoască oameni noi, de parcă îi era frică de ceva. Cel mai mult îi era frică de necunoscut, dorea să fie sigură că nimic nu o va mai răni, dorea să calculeze fiecare pas, mişcare, fiecare detaliu, nu mai dorea în viaţa ei să apară ceva spontan sau ceva nou. Înainte adora surprizele, tot timpul dorea să fie surprinsă, dorea ca în fiecare zi să apară ceva nou în viaţa ei, acuma însă nu îi mai plăceau aceste lucruri. Doar nu mai avea cu cine să le mai împartă. Răscolea nervoasă prin geantă ca în sfârşit să întrerupă sunetul care îi sfredelea auzul şi o irita. În sfârşit a găsit sursa zgomotului, el continua să vibreze în mâinile ei de parca era viu şi încerca să-i atragă atenţia, iarăşi e un număr necunoscut şi pentru aceasta a fost toată agitaţia, o prostie totală un nimic a trezit-o din vis. A apăsat nervoasă pe buton, de parcă dorea să facă o gaură în el, a răspuns iritată aşa ca persoana care o apelase să înţeleagă că nu prea îi place să fie deranjată, dar era o prostie, dacă nu dorea să fie deranjată la ce bun îl mai ţinea deschis, de ce nu renunţa total la el. Dar nu putea, pentru că acolo traiau amintirile ei, dulcele ei amintiri: