Falsa lumină

Pentru ea nu mai era dragoste pe acest pămân. De obicei se minţea singură. El nu exista, doar a luat un biet om şi a făcut din el ceea ce a dorit ea, ceva extraordinar, minunat, un om puternic şi foarte tandru în acelaş timp, un om iubitor şi atent la tot ce făcea ea, un om caruia îi păsa de soarta ei. Încerca singură să depene povestea sa, însă cu timpul toate armurile care au fost dăruite de ea lui au ruginit şi au căzut, astfel ea a înţeles că armura nu era purtată de persoana potrivită. Pe când a căzut şi coiful, ultimul element, ea a înţeles că niciodată nu şi-ar fi dorit să afle adevărul. 

 Mai bine era minţită şi lăsată să viseze în continuare la visul ei dulce şi blând. Şi astăzi mai încearca parcă să creadă că se înşelase că poate totuşi armura dragostei, sincerităţii, înţelegerii poate fii purtată şi pentru ea. Dar ea uitase de un lucru, pentru ca să meriţi aşa ceva trebuie să fii o adevarată zeiţă,  înzestrată cu multe calităţi şi la gât să atârne o nestemată care să  orbească cu strălucirea ei. 

  Aftfel cei orbiţi de stralucire, să mergă către acel loc să vadă de unde provine aceasta lumină minuntă şi nu contează dacă sub acele straie se ascunde o gramadă de şerpi care abea aşteaptă să te muşte. Cu mult mai important sub ce straie tot aceasta e ascuns. 

  Viaţa e o lungă goană după ceva. În unele cazuri nici noi nu ştim ce căutăm şi ne lăsăm păcăliţi de unele aparenţe care la moment par extraordinare însă cu trecerea timpului mai dispare din strălucirea lor şi începem să vedem cu adevărat cine se ascunde după tot aceasta. A abandonat gândul de a mai iubi şi a fi iubită şi pentru aceasta a plătit un preţ mare, a acceptat să fie împietrită pe veci decât iar şi iar să fie minţită sau dusă în eroare de lumini false.