Reflecţia durerii a VII a parte

 Era îngrijorată de alte lucruri şi credea că nu mai e necesar să se mai complice şi cu alte nimicuri. Oricum urma, în curând, să meargă la serviciu şi acolo credea că va reuşi să uite de toate, căci suferinţa altuia te face pe tine mai puternic. Nu dorea să meargă acasă, era o zi splendidă, plăcută, o zi  minunată pentru o plimbare romantică. Iar se lăsa dusă de vise.

     Mergeau încet pe alee, el o ţinea de mână, doar astfel realiza ca el nu e un vis şi bine că o ţinea de mână căci putea să zboare de fericire. Toate sentimentele erau amestecate, era o senzaţie divină ceva ce nu mai simţise până atuncea, doar era atât de tânără şi naivă. Se rupea între el, serviciu, studii însă atunci când eşti motivată şi susţinută le reuşesti pe toate. Prezenţa lui o făcea să zboare, simţea ceva ce nu poate fii descriese în cuvinte, doar poate fii exprimat cu ajutorul  trupului,  gesturilor, privirilor…ceea ce şi făceau de cele mai multe ori, mergeau tăcuţi se ţineau de mâini, se priveau. Ea încerca să-şi închipuie că raza de soare de pe faţă lui e mâna ei, însă era un pic geloasă, dorea ca el să-i aparţină doar ei, doar ei…nu era o egoistă însă acuma a gustat şi din aceasta. 

 Cât de mult ţinea la el, îi plăcea să-i simtă aroma corpului, avea o aromă îmbătătoare, era un drog pentru ea, era ceva ce nu întâlnise. El se imprimase pe pielea ei, astfel mai tot timpul îl simţea alăturea, mai tot timpul era învăluită de vise, de amintiri chiar şi atunci când era alăturea de el credea ca visează. Credea că e prea frumos ca să fie adevărat, dar era adevărat, era în viaţa ei. De multe ori nici nu era nevoie să discute, le era suficientă prezenţa celui drag. Puteau să hoinărească aşa în parc tăcuţi ore în şir, mai tot timpul se ţineau de mână şi când stăteau pe vre-o bancă se uitau în ochii unui altuia, de parca citeau ceva în ei. 

  Trecuse pe lângă  o bancă unde nu demult  au stat ei, aşa de mult a fost atrasă să mai stea acolo, se aşezase încet de parcă îi era frică să fugărească fantoma din visele ei sau mai bine zis trecutul plăcut plin de lucruri fermecătoate, care mai mult  semănau cu basme decât cu  viata reala. 
  
 A început iar să depene amintiri de parcă era o bătrână care depănă un ghem de aţă care nu mai avea sfârşit, dar nici nu dorea să mai dea de capăt  căci îi plăcea sa facă acest lucru, de parcă aceasta era unicul lucru care o mai bucura. Lucruri stranii simţea, se schimbase foarte mult, însă nu regreta că s-a întâmpla. Din contra e mai bine să simţi că ai trăit cu adevărat fie şi un timp scurt şi dupa ai murit, decât să trăieşti murind un timp îndelungat însă să nu ştii ce e viaţa. Acuma realizase că poate şi să moară căci cel mai frumos lucrus-a întâmplat, în viaţa ei. Dar legităţile vieţii nu sunt bazate pe astfel de principii. O rază de soare se juca în părul ei bălai, vântul cu degetele sale a început să-i mângăie urechea, frunzele şopteau ceva, de parcă încercau să-i atragă atenţia, însă nu auzea şi nu mai simţea nimic, din lumea reală, căci total se cufundase în marea de vise şi oceanul de dragoste. Iar telefonul, naiba să-l ia, de afurisit, o trezeşte tot timpul din vise. Trebuie să afle cine o deranjează, căci  o înnebunesc aceste sunete. Dar nu poate să nu existe şi o soluţie pentru această mică problemă, ar fi o soluţie ca persoana care o suna să-i răspundă, însă ea nu putea să facă ceva cu aceasta şi încă ceva să închidă telefonul sau să-şi cumpere o cartela nouă. Dar nici o idee nu a cupris, toate erau parcă proaste, inutile şi fără de sens. S-a hotarât să răspundă nu mai avea ce să piardă căci a pierdut multe în untima lună şi tot a supravieţuit.