Reflecţia durerii a V a parte

      Noaptea trecuse repede, nimic nu visase, era mai bine aşa, căci atunci când visează se trezeşte obosită. Aşa e sigură ca va fii plină de energie şi după pastilele pe care le primea ea, era imposibil să mai fii energic căci tot timpul îti este  somn după ele. S-a ridica din pat  si a ramas uimită căci dormise cu patul strâns în  halatul de baie. Nici nu a observat cum a călcat poza, care a alunecase sub canapea, disparuse total ca după poate iar să apară şi  iar să-i provoace durere…

    O zi nouă, noi posibilităţi, noi încercări, totul nou pentru ea. Trebuia să se înveţe iar să trăiască singură. Dacă înainte nu avea amintiri îi era mai uşor, insa acuma îi este mult mai greu, dar totuşi e posibil. Razele catifelate ale soarelui îi mângaiau pielea, vântul se juca cu părului ei bălai care semănau cu nişte spice împrăştiate pe tot spatele, în ochii ei  verzi, lumea părea mai tristă. În ochii ei se ascundeau codrii, în părul ei lanuri de grâu, însă în inima ei tot timpul ploua şi era trist.

 

 Deseori i se părea că are un suflet rece, care nu mai poate fi încălzit, ea mai credea că fericire pentru ea nu mai există, iar dragostea e cel mai mare duşman al ei. În fieca seară se ruga ca inima ei să fie împietrită pentru ca dragostea să nu mai pătrundă în inima ei bolnavă. Ea credea că nu mai poate găsi tratament, deci uitarea e cel mai bun leac. În sufletul ei erau strânse toate viscolele, ploile, norii grei. Dar totuşi cel mai mult o speria, realitatea. Realitatea care o apăsa în fiecare zi. Cel mai mult  urăşte dimineaţa când începe o noua zi şi ea trebuia din nou să revină la realitate. Lumina plăcută şi caldă a soarelui care o mângâia pe faţă, o mai liniştea un pic şi îi făcea curaj să păşească într-o nouă zi. Îi era frică de necunoscut, de tot ce e nou, nu îi plăceau schimbările sau surprizele. 

 A deschis larg geamul şi a lăsat aerul proaspăt să pătrundă în cameră unde era ea şi singurătatea. Trilurile păsărilor au început să-i răsfeţe urechile, afară ningea încet, vântul ducea petalele florilor de măr departe de aceste locuri. Mirosea a primăvară, a viaţă, a speranţe. Visele în acea dimineaţă parcă încercau să devină reale. Şi-a cuprins umerii cu mâinele sale mici, aşa obişnuia el să facă în fiecare dimineaţă. A şi uitat că îi mai duce lipsa şi trecuse o lună de când totul  a luat sfârşit. A închis ochii şi s-a legănat ca şi o frunză prinsă de ramura copacului. Au apărut gropiţe în obrajorii ei, un zâmbet s-a schiţat pe faţă ei de înger. Cred că iar este copleşită de vise, iar ea încerca să le cuprindă în aşa fel încat ele să pătrundă adânc în sufletul ei şi acea caldură să rămână acolo. S-a rotit rapid pe vârful degetelor, părul ei s-a împrăştiat pe umeri, hainele au început să-i cuprindă trupuşorul fraged, care trecuse prin atâtea dar totuşi nu a cedat. A zburat din casă de parcă avea aripi, nu înţelegea ce se întamplă cu ea. Zbura spre visul ei, dar brusc o lovitură puternică a trezit-o din vis şi din această amorţire plăcută:

  - Data viitoare când ieşi din casă, să nu uiţi să  te cobori de pe nori.

El parcă a citit în privirea ei acea stare de nelinişte amestecată cu o fericire neexplicabilă. Ochii lui reci au trezit-o la realitate şi brusc totul din jur a devenit sumbru, rece şi atat de real. S-a izbite de realitatea crudă care îi tăiase aripile, care îi interzicea să mai viseze, care încerca mai tot timpul să o sufoce, straniu lucru, căci nu poţi toată viaţa să urăşti realitatea din care faci parte chiar şi tu.