Reflecţia durerii partea a VI a parte

   În sfârşit a ajuns la bibliotecă, urma să se pregătească serios, trebuie să dea totul uitării şi să meargă mai departe. Dar şi aici printe miile de gânduri străine, milioanele de imagini din diferite colţuri ale lumii, printre atâtea ramuri ale ştiinţei, ea a găsit  amintirile sale. Parcă erau selectate şi astfel era imposibil să se piardă printre celelalte gânduri. Totul îi era atât de cunoscut, dar şi necunoscut, atât de familial dar şi străin, ştia că nu e pentru prima oară aici dar totuşi gândul că e ceva nou după aşa o lungă pauză, o speria. Îi plăcea să citească, aceasta o făcea să zboare alăturea de eroii cărţilor, să viseze alăturea de ei, să plângă şi să râdă cu ei.

   Toate acestea o făceau să treacă prin dverse stări, o carte i se părea mai reală decât propria viaţă, îi plăcea să se dedice total acelei opere. Dar în ultimul timp  nu prea citea. În ultimul timp mai mult se preocupa de partea fizică nu şi de cea spirituală. În ultimul timp în general uitase drumul spre acest loc, căci era preocupată cu alte nimicuri care la acea perioadă i se păreau lucruri  importante. Doar acuma a început să înţeleagă că ea nu mai avea timp liber si pentru ea, pentru nevoile sale, era total absorbită de el de existenta lui de problemele lui.

 E rău când depinzi de cineva, tot timpul eşti în aşteptare, de parcă aştepţi un tren care nu mai vine. E greu să-ţi faci propriul program dupa programul cuiva, de parca e programul umbra sau e reflecţia programului cuiva în oglindă dar e pe dos, da e pe dos pentru cel ce trebuie să poată combina propriul program cu programul altcuiva. De ce, ea tot timpul era acea persoană care trebuia să facă sacrificii? De ce pe ea tot timpul mai mult o afectau şi de ce pe ea mai mult o durea? Acuma nu mai avea rost să caute răspuns la aceste întrebări căci nici un rezultat nu îi va aduce.

  Locul ei preferat, de lângă geam unde încercau să mai pătrundă razele soarelui, era liber. A ales cartea necesară, a scos caietul şi creionul care la un capăt era ros de atâţea nervi, de parcă el era vinovat de toate câte se întâmplau. A început să răsfoiască cartea pentru a găsi cuprinsul. O rază de soare nu o lăsa în pace, o mângâia încet pe obraz, de parcă încerca să o ciupească, dar nu putea caci îi era milă şi  nu doare să-i facă ceva, din contra dorea să o facă să se simtă  bine. Acea căldură îi amintise de mâinile lui, cum obişnuia şi el să vină la bibleotecă după ea. Ea însă mai tot timpul nu-l observa, era total absorbită şi fascinată de carte, el încet se apropia din urma ei şi o ciupea de obrăjori, aşa cum obişnuiesc să facă bătrânii copilaşilor dragi şi scumpi. După, încet o mângâia cu palma pe obraji de parcă îşi cerea iertare şi sigur că o convingea. El nu a făcut  toate acestea cu intenţie. Îşi mai amintea cum ea, nerăbdătoare se ridica de pe scaun ca să poată sa-l privească în ochii, de şi nu- i vorbea privirea ei îi spunea totul. Îi spunea lui cât de mult i-a lipsit, ce dor i-a fost şi că nu mai doreşte ca el să mai plece. Tot aceasta o distăgea de la ceea ce citea, a citit  o frază de zece ori şi tot  nimic nu înţelegea.

   Cum să mai poţi înţelege când capul îi este în altă parte, când gândul este alăturea de el…vai clipe frumoase, pentrecute cu el. Cât de mult îi lipsesc acele lucruri mărunte care o făceau fericită. Le aprecia şi atuncea, cunoştea adevărata  valoare. Dar acuma parcă şi mai mult a început să le aprecieze şi au început să aibă o valoare şi mai mare. Noi nu ştim să apreciem când avem, doar când pierdem şi chiar de am preţuit tot nu a fost la adevărata valoare. Nu ştie ce ar da, ca să le mai trăiască iar şi iar. Dacă ar veni cineva la ea şi ar zice că poate să mai trăiască o zi alăturea de persoana dragă însă în schimb sa-i dea viaţa, ea ar accepta acest lucru, fără ca să se mai gândească, căci ce e viaţa ei fără de el. Treptat din mintea ei, tot ce a fost rău legat de el, a dispărut. Lucru straniu căci nu  mulţi pot să mai iubească după ce au urât. Dar de ce să se ascundă, îl mai iubea, indiferent de ce s-a întâmplat, doar fără inima nu poţi trăi iar inima ei era dragostea pentru el. A lăsat să simtă dragostea, doar aşa se poate vindeca. Înţelegea acest lucru, dar mai erau momente când furia o mai cuprindea. Însă în singurătate poţi să te controlezi. Nu putea să citească, orice nu încerca tot la el sa gândea, era o pierdere de timp, mai bine  mergea la o plimbare, acolo poate visa cât doreşte. Cu atât mai mult acuma nu are program, se bucura de timpul liber, încearca să savureze din fiecare clipă. Dorea să viziteze unele locuri la care s-a gândit, când era cu el.  Dar nu putea să meargă căci nimic nu o mai fascina,  fără de el. Era total cuprinsă de el, doar el in jur, toate  vorbeau despre existenţa lui.

  Acuma avea libertatea de a trăi dupa propriul program, propriile reguli. Însă aceasta nu prea o bucura. Mergea încet de parcă îşi număra paşii, de parcă trebuia să ajungă undeva, de şi nici ea nu ştie cum, unde sau când. Încetul cu   încetul  a ieşit din parc, nici nu realizase acest lucru, dar iar telefonul enervant   nu o lăsa în pace. A scos iritată telefonul din buzunar şi a înţeles că nu se merita să răspundă că ar trebuii  din trecut totuşi să mai respecte ceva şi anume obişnuinţa de a nu  mai răspunde la numere necunoscute sau  la numere ascunse. A închis, era sigură că nu se merită să mai răspundă, căci oricum de la ultimele apeluri de acest gen nimic nu a aflat.