Reflectia durerii partea a II a

   Totul e dat uitării. A început o noua zi, o nouă pagină în viaţa ei, mai era slăbită dar încerca să fie puternică  şi să meargă înainte. Indiferent de ce se întâmplase ea pe el îl iertase, căci ştia că dacă îl va urâ va face mai rău. Trebuie să laşi să plece şi astfel te simţi mai uşor şi tu, când ierţi tu te eliberezi de o povară şi  tu eşti mai fericit decât persoana iertată. Suntem oameni ne este specific să greşim şi cu atât mai mult înţelegea şi ea că în unele cazuri nevoile trupeşti te fac să acţionezi asemenea unui animal, la nivel de instincte şi nevoi.

Acuma vântul iar se juca cu părul ei bălai, însă nu o mai făcea să zâmbească ca şi adinioară. A ridicat  fata spre cer, dorea să simtă mângăierea caldă şi blândă, dorea să fie răsfăţată aşa cum ştie el cel mai bine. În viaţa ei nimeni nu o putea mângăia mai bine decât soarele şi o cuprinde mai strâns decât apa. Nici un bărbat nu o răsfăţase aşa de mult, doar natura îţi poate aduce ceea ce cauţi la oameni, noi deseori nu vedem că ceea ce cautăm e aproape, doar trebuie să întindem mâna şi sa luom. Tristeţea din  nou a început să se reflecte în ochii ei, nu se încumeta să ridice ochii sus, nu dorea să fie privită dorea să se retragă cât mai departe de această lume. Cunoştea un loc perfect pentru aceasta, însă era sigură că acel loc îi va aminti de ceva trist dar şi frumos, plăcut. A hotărât să meargă şi să lase să fie cuprinsă doar de aminirile plăcute.

 Era un loc minunat, o salcie  bătrână se oglindea în discul lacului, crengile parcă se lăsau peste el şi dorea să-l atingă, dar, nu puteau, mai era nevoie de o singură mişcare, însă parcă înţepenise şi astfel pe veci  plângea că nu se va mai atinge de cea dragă. S-a aşezat pe bancă de sub salcie a închis ochii dorea  iar să lase gândurile să zboare, departe de acest loc, cum obişnuiau ei sa facă. Îşi amintise cum deseori când erau aici visau despre ceva măreţ, frumos, cum doreau mereu să fie împreună şi să creeze o familie minunată. Pe faţa ei a alunecat un zâmbet, ridurile din colţurile ochilor au început să se contureze tot mai mult, era fericită, visa.

 Era bine pentru ea, caci de ceva timp nu mai simţise aşa ceva. Medicul chia o sfătuise să se gândească doar la lucruri frumoase, care îi va aduce doar sentimente plăcute, căci dacă nu va face acest lucru  inima ei  poate să nu mai reziste. Trebuia să meargă la şedinţele cu  psihologul,  însă ea singură pentru ea era cel mai bun psiholog, era  conştientă că trebuia să o faca însă nu acuma, poate mai târziu, peste ceva timp, dacă va simţi că se simte mai rău, dar acuma e bine. A simţit o caldură placută pe mâna care era  pusă pe  bancă, o căldură care îi lipsea atât  de mult. Dar va trebui să se obişnuiască cu răceala, singurătatea şi cu  viaţa reală.Se încruntase şi retrase mâna, de parcă refuza să mai simtă ceva sau de parcă nici nu dorea măcar să-şi amintească de lucrurile plăcute. Zâmbetul a dispărut de pe faţa ei, acuma nu mai era atragătoare şi ştia că gropiţele din obrajori o făceau mai frumoasă dar ea le ascundea. S-a ridicat de pe bancă încet fără puteri, de parcă cineva a storso de viaţă de fericire, vise, dorinţe, setea de a trăi, însă ea era o luptătoare deci nu accepta să fie răpusă atât de uşor.