Un nou început

O nouă zii o nouă posibilitate de a începe totu de la început. Dar oare de această dată doresc suficient de mult acest lucru sau poate doar iarăşi mă înşel? Doar timpul va arăta dacă tot ce doresc să fac eu acuma e bine sau nu. Încerc să adun toate puterile şi cel mai important să uit de toate. Oricum eu trăiesc în prezent nu în trecut deci trebuie în fiecare zi să tind spre ceva nou, ceva frumos, ceva minunat. M-am regăsit iar aceasta e cel mai important şi ce e cel mai înteresant că m-am regăsit în durerea altei persoane. Oare e posibil să mă înţeleagă cineva suficient de bine ca să ştie ce înseamnă adevarata dragoste şi ce înseamnă durerea? Încerc să ies la lumină, la acea lumină unde să nu-mi fie frică să arăt şi altora cum sunt. Poate nu sunt perfectă şi greşesc destul de mult însă nu trebuie să fiu plăcută oamenilor, dar trebuie să fiu plăcută Domnului. Mi-a fost ruşine de ceea ce am făcut şi am încercat să mă ascund, dar am realizat că aşa şi mai mult mă îndepărtam de  Cel ce mă poate iubi sincer. Am fost răpusă însă ştiu că tot timpul El mă va susţine şi tot timpul mă va aştepta cu braţele deschise. Oamenii nu sunt apţi să iubească după ce au fost răniţi şi trădaţi, El însă  poate să facă acest lucru fiindcă dragostea e mai mare decât ura şi tot timpul este loc pentru  iertare. Aş dori nespus de mult să fiu iarăşi ce am fost cândva, dar ştiu că nu e posibil însă mai ştiu că tot timpul mai am o ocazie să fiu mai bună decât am fost. Aş dori să mai pot iubi şi să nu-mi fie frică, fiindcă atunci când iubeşti pe cineva simţi cu adevărat viaţa. Totuşi mai sper că poate mâne în sfârşit va fii acea zi când iarăşi am să pot zâmbi iar amintirile vor ţine de prezent nu de trecut. E important să dorim acesta e primul pas, dar cel mai important e să avem pe cineva alăturea atunci când dorim să schimbăm ceva.
                                                                                    Dedicat amicului meu Stefan T.

Puternic sau slab?

Toţi suntem diferiţi, de şi în spatele fiecăruia e o poveste tristă. Când trecem prin astfel de momente realizăm că toţi simţim la fel, doare la fel, plângem la fel, ne vindecăm la fel. Unii sunt mai puternici, alţii sunt mai slabi. Acei care sunt puternici repede işi revin şi continuie mai departe viaţa sa, mai au curaj să încerce şi să afle lucruri noi, chiar au curaj să mai facă ce au facut în trecut. Iar acei slabi greu se vindecă, greu depăşesc momentele dificile, trăiesc în trecut nu în prezent. Le este frică să mai încerce lucruri noi. Nu se mai încumetă să facă ceea ce au făcut în trecut fiindcă le este frică să mai sufere. Tu oare din ce categorie faci parte? Te închizi în sinea ta sau continui mai departe drumul aşa de parcă nimic nu  s-a întâmplat? Eu chiar nu ştiu să mă vindec repede şi tind să cred că dacă viaţa îţi dă o lecţie nu trebuie să o mai repeţi pentru ca să înţelegi cum stau lucrurile. Am învăţat să iubesc, dupa să pierd, după să sufăr, să  plang,  să iert, dar niciodată nu am să  învăţ să mă vindec. Sper într-o zi să găsesc leacul pentru durerea ce o mai port în inimă iar după eliberare să mai pot să am încredere în alţii. Viaţa merge înainte cu bune şi cu rele şi nu se opreşte atunci când îţi este rău sau doar doreşti să te retragi în umbră. Trebuie să rămân EU, indiferent de situaţie, încercări şi alte lucruri care încearcă din răsputeri să mă schimbe.

O dorinţă

Mulţi au venit să  petreacă  această bătrână pe ultimul său drum. A depănat tot ghemul vieţii sale şi a sosit timpul să facă ultima cale spre veşnicie. În urma ei au rămas doar amintirile şi acele lucruri care mai scurtau singurătatea în serile răcoroase. Nimeni nu ştie ce ducea ea  a avut în inima ei sau  ce gânduri avea atunci când mai trăia, fiindcă a fost tăcută. Pământul puhav a devenit plapumă pentru corpul ei, dar nu şi pentru suflet. A ajuns acolo unde de multe ori se gândea că nu va ajunge fiindcă nu se credea perfectă şi era conştientă când greşea. Stătea în faţa Creatorului său şi nu-i venea să creadă că totuşi a meritat acest lucru, dar cine era ea ca să judece? A ridicat ochii, straiele sale vechi s-au schimbat cu straie noi. A căpătat acel chip care îl avea atunci, atunci când s-a îndrăgostit pentru prima şi ultima oară. Un nod îi stătea în gât, dorea să ceară ceva dar îi era ruşine, de şi toată viaţa ei nu a învăţat să ceară.

Dar totuşi a venit timpul să vorbească, în sfârşit să zică  ceea ce o frământa  de atâţea ani.
- Ai ceva să-mi zici?
- Ar fii ceva, dar e o dorinţă. A zis ea cu o voce înceată.
- Te ascult. Ea a înghiţit în sec, nu ştia cum să-şi formuleze gândul ca să fie înţeleasă corect. De şi nu prea era nevoie fiindcă El ştia ce dorea ea să spună şi ce o frământa, dar era mai bine dacă ea singură zicea acest lucru, astfel se elibera de o povară, o povară ce a purtato aproape o viaţă.
- Am ceva ce mă frământă de mult timp, de multe ori mă gândeam la această clipă şi ştiam exact ce să zic, dar îmi era frică ce ar fii urmat după. Iar după sigur că urma deznodământul al celei mai mari enigme din viaţa ei. A înghiţit în sec, se pregătea...
- Eu te ascult. A fost ea încurajată.
-Cred ca ştii despre ce va fii această discuţie sau mai corect ar fii să zic despre cine. Ştii că e discuţia despre el, despre acel pe ca l-am iubit enorm.
- Da, ştiu doar Eu tot timpul am fost alăturea de tine şi ţi-am citit în suflet, ştiu cât de mult te-a frământat despărţirea de el, dar totuşi ce dorinţă ai?
- Eu aş dori să ştiu ce sa întâmplat cu el după ce el a hotărât că a venit timpul să mergem pe căi separate?
- Bine ai să primeşti ceea ce doreşti, mai e ceva sau doar atât?
- Mai e.
- Ce, fata mea?
- Aş dori să ştiu ce a simţit pentru mine, dacă s-a gândit la mine după ce m-a părăsit şi dacă a fost măcar un singur cuvânt adevărat atuncea cânt discutam?

- Încerci să aflii ceea ce te-a frământat toată viaţa, te înţeleg, dar ţi-ai irosit viaţa în zadar pentru nimic, ai făcut dintru un lucru fără de valoare ceva valoros. Dar a fost alegerea ta. S-a întristat fiindcă a înţeles că până şi Creatorul i-a zis că el a fost o pierdere mare, cea mai mare pierdere din viaţa ei, era mai bine dacă păşea peste toate şi mergea înainte de parcă nici nu l-a întâlnit şi nimic nu a fost.
- Da îmi este frică, dar totuşi doresc nespus de mult să aflu răspunsurile la aceste întrebări. A primit ce a dorit. Iarăşi a apărut chipul lui în faţa ei. Dupa ultima discuţie care a fost : " Vorbim când vin acasă." Ea a văzut de ce el nu s-a mai întors şi de ce nu s-a mai ţinut de această promisiune. S-a întristat să vadă că a avut probleme şi foarte mari. După ce a scăpat de ele s-a întors la familia sa, la care ţinea enorm. La el s-a întors la fosta lui iubită, despre care i-a vorbit şi ei atuncea. Nu a fost fidelă, dar el închidea ochii, lui i-a fost important că ea era alăturea, a văzut şi ultimele clipe ale vieţii lui. Tristeţea i-a îmbrăcat chipul.
- Dar cum rămâne cu acele răspunsuri?
- El nu a ţinut la tine şi după ce a rupt legătura cu tine nu şi-a mai amintit de tine de promisiuni de cuvinte. Tu ai fost doar o persoană care a fost vânată. Când a primit ce a dorit şi-a pierdut interesul. Un junghi ar fii trecut prin inima ei daca mai avea inimă, dar gata a dispărut durerea, a rămas doar o amintire vagă despre ea.

Atâţea ani de aşteptare pentru a afla adevărul şi chiar nu mai ştia  ce doare mai mult să aştepţi sau să aflii adevărul până la capăt.
- Dar el acuma unde e?
- Acolo unde merită să fie. Acuma e timpul să pleci şi tu mai departe. Lasă toate grijele asupra Mea, fii liberă. O viaţă întreagă a alergat după fantoma dragostei sale, dar e bine că măcar acuma a găsit liniştea mult aşteptată. Alene a tras paşii după sine, se simţea mult mai bine fiindca a scapat de povara numita trup, sentimente, iubire, aşteptare şi durere.

Întunericul

Am fost în grădina fericirii şi dragostei, însă am fost izgonită de acolo. Sunetul porţilor ce se închideau în urma mea   şi acuma mă mai urmareste, nu am să-l pot uita. Mai simt mirosul dragostei însă am uitat cum e sa fii fericită, de parcă nici nu am avut momente plăcute. Amintirile s-au şters asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Am mers pe cărarea durerii şi singurătăţii, unde spinii minunaţilor trandafiri îmi rupeau amintirile şi sufletul. Am mers aşa până am ajuns să nu mai am amintiri şi regrete, până a disparut durerea şi nu mă mai măcina singurătatea.

 Am intrat în întuneric unde nu se mai vede nimic, unde nimic nu mă mai atinge. De multe ori închideam ochii şi întunericul pătrundea în gândurile mele, acuma nu mai e nevoie să-i mai închid. Nimic nu mai doresc, nimic nu mai simt, la nimic nu mai visez şi mă simt de parcă tot timpul am fost aşa, de parcă nici nu am ştiut de aceste lucruri. Dacă de la început am crezut că e imposibil să uit acuma m-am convins că e posibil nu doar sa uit ci să-i fac şi pe alţii să uite. Acuma când nimic nu mă mai încurcă sunt liberă să fac ce doresc, să zbor să alerg să strig până îmi pierd vocea. În sfârşit m-am regasit şi am înţeles cine sunt eu cu adevărat. Însă mai sunt zile în care simt mirosul îmbătător al dragostei. Dar nu mă mai fascinează, nu mă mai îmbată şi  nu îmi mai pierd capul. Las această licoare plăcută pentru alţii care sunt mult mai demni şi care ştiu să o păstreze. Eu însă am fost izgonită din grădina dragostei şi am cuprins întunericul uitării şi eliberării.

Ultima amintire 1

Iarăşi plouă. Ca şi în acele  zile în care am fost în aşteptare. Îmi amintesc cum mă trezeam în fiecare dimineaţă şi zâmbeam. Îmi aminteam de promisiunile tale şi zâmbeam. Ziceam cum a fost posibil să te cred şi cum de am fost aşa de naivă? Cu trecerea zilelor, tu tot mai mult şi mai mult te îndepărtai de mine. În fiecare zi te pierdeam şi realizam că nimic nu e posibil din cele povestite şi visate. Am mai păşit pe o treaptă a vârstei mele fizice cu o tristeţe şi nostalgie am lăsat cei 26 de ani în urmă şi tu ai  rămas în acele amintiri.

   M-am trezit, dar nu doream să mă ridic din pat. Doream să mai stau culcată şi să nu mă trezesc la realitate. Oricum afară era un timp urât, urma să merg la serviciu, când cel mai bun remediu pentru aceste zile monotone şi sumbre e să stai sub plapumă şi să sorbi un lichid fierbinte. Dar nu e aşa cum dorim, de ar fi. Nimeni nu-ţi dă concediu medical dacă eşti bolnav spiritual.

Deci nu era nici o cale de scăpare. M-am uitat alene la ceasul de la mobil. Mă gândeam că mai e timp, până trebuie iarăşi să păşesc în realitate. Fugeam de realitate, fiindcă de cele mai multe ori ea nimic nu-mi oferea, nimic din cele dorite şi râvnite. Era o zi ca toate celelalte însă eu nu mai zâmbeam la gândul că ai dispărut şi toate au fost o minciună. Iar de cele mai multe ori zâmbeam la astfel de gânduri ca să nu încep să plâng. Gânduri, gânduri, de toate aceste lucruri uitam doar atunci când dormeam şi poate totuşi şi atuncea în visele mele mai apărea câte o umbră de al vedea, măcar atât. Mă rugam mult, scriam rugăciunile mele, parcă aşa eram sigură că ele vor fii auzite, că dacă nu sunt auzite în clipa în care le scriu vor fii citite mai apoi,  era ceva ce mă asigura că s-au făcut cunoscute. Scriam şi plângeam, dar totuşi speram, de multe ori îmi era frică să cer ceva, de parcă furam. Dar după am realizat că doar aşa mă eliberam de povara ce o purtam. Încet liniştea intra în inima mea dar nu sălăşluia mult  timp acolo fiindcă neliniştea şi dezamăgirea erau mai mari şi poate mai puternice. Sentimentele mele erau amestecate, de parcă cineva amesteca culorile trăirilor mele cu sentimentele ce mă bântuiau adesea.

 Zâmbetul era schimbat cu un bocet pe cinste, se schimba dispoziţia în fiece clipă. Era o tortură curată, e adevărat că cea mai rea pedeapsă vine din partea noastră. Eu îmi provocam chinuri insuportabile. Erau zile când mă calmam, însă după cădeam jos la pămân şi simţeam cum gravitaţia nu mă lasă să mă ridic. În acele clipe doream să iau foarfeca şi să tai firele invizibile ce mă trăgeau în jos, dar nu reuşeam. Ploaia alene aluneca pe sticla geamului, iar eu încercam să alung de la mine gândurile ce mă sufocau. Şi brusc firul gândurilor mele a fost interupt de un zgomot...era telefonul. 

                                                                   (va urma)

Amintiri

Amintirile îmi străpung inima, asemenea unor spini din oţel. Dar totuşi nu am cedat. Îmi mai amintesc de tine, chiar de  mă doare. Se zice că toate în viaţa noastră au rostul său, chiar şi atunci când cunoaştem o persoană, e cu un scop.  Poate acea persoană ne ajută să ne regăsim, să ne completăm golurile, sau ne ajută să dorim să tindem şi mai mult spre perfecţiune. Însă eu cred că întâlnim anumite persoane pentru a da valoare vieţii noastre, ca să avem pentru cine trăi şi viaţa să pară mult mai uşoară şi  poate mai interesantă. Însă pe tine te-am întâlnit cu alt scop, ca eu în sfârşit să înţeleg că dragoste pentru mine pe acest pămân nu există. La fel de la tine urma să învăţ alte lucruri ce ţin de viaţă. Să nu am încredere în nimeni, să nu-mi fie milă de nimeni şi să fiu dură. Că totul în viaţă se măsoară în cifre. Dar în toate acestea se pierd adevăratele valori ale umanităţii. Atât ai învăţat dar şi  mai mult urma să înveţi. Să înveţi să mă iubeşti, să înveţi să ai încredere în mine. De prima etapă ai trecut cu succes şi anume etapa de recunoaştere, însa mai departe nu ai reuşit. Până acuma toate promisiunile tale  le am scrise pe inima mea cu lacrimi de sânge. Promisiuni care dor până acuma şi vor mai durea.

 Însă nu toţi pe caţi i-am cunoscut au apărut în viaţa mea pentru  a o  colora cu un zâmbet dulce, adeseori fals. Dar oare cum să ne dăm seama, de cine să ne ferim şi pe cine să-l acceptăm? Nu ai cum fiindcă de multe ori m-am convins că mulţi joacă teatru şi foarte bine. Însă cu sau fără voie, unii  izbutesc să intre în inima noastră. Intră şi te pustiesc, lasă în schimb: minciuni, dezamăgire, disperare, durere şi un gol,  un gol ce nu poate fii umplut nici  cu dragostea celor dragi şi apropiaţi, un gol lăsat de un străin.
   Totuşi, eu cred că trebuie să ne ferim de străini, fiindcă sufletul unui străin e ca şi o stea ascunsă sau  un  ţărm nedescoperit.
   Dacă cu ceva timp în urmă adoram să cunsc oameni noi, după ce te-am cunoscut pe tine detest să mai descoper şi alte persoane. Toţi au faţa ta, vorbesc ca şi tine şi mă abordează la fel.  Atunci nu are nici un rost, nu se merită să sufăr şi să-i compar cu tine pe alţii, poate ei nu sunt aşa şi nu merită aceasta. Încerc să te urăsc dar nimic nu iesă, atunci când iubeşti pe cineva cu toată inima ta nu e posibil după să-l urăşti. Dar totuşi renunţ la gândul de a te mai vedea. De şi de multe ori doresc să te mai visez şi mă gândesc ore în şir la tine, dar  tot nu apari. Până şi  visele mele nu mai doresc să-mi dea motiv să sufar, fiindcă ele ştiu că dacă iarăşi ai să apari în ele înseamnă că ai să apari şi în viaţa mea reală. Deci până şi ele te resping şi nu te lasă să mă mai răneşti. Mai plâng în  taină, adânc în sufletul meu, după pierderea mea, port  doliu în continuu şi mă rog ca să fiu auzită. Cândva mi-ai fost străin şi pentru alţii aşa vei rămâne, însă nu  pentru mine, fiindcă doar eu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine.
  

Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.

Iarăşi mă înşel

Toate sunt date uitării, parcă a trecut suficient timp, dar totuşi parcă mai lipseşte un  pic,  înca un pic, ca totul să fie uitat definitiv. Râd în sinea mea fiindcă ştiu că singură mă înşel, dar oare de ce o mai fac? Când ştiu că totuşi ceva va mai rămâne, va rămâne până voi dispărea eu. Adânc în subconştientul meu şi va ieşi la suprafaţă cu prima ocazie, cu primul lucru ce îmi va aduce aminte de tine.
Singură încerc să mă vindec de virusul dragostei ce poartă chipul tău. Şi când cred că te-am uitat, atuncea realizez că îmi aduc aminte te tine. Oare de ce nu te pot uita? Când şi tu şi amintirile despre tine mă fac să sufăr. Nu înţeleg de ce eu continui ceea ce ai început tu? Doresc să uit până şi cele mai plăcute momente, cele mai dulci  vorbe, numele tău, chipul tău şi tot ce-mi poate aminti de tine.

 Dar sunt conştientă că nu e posibil, fiindcă tot timpul dau de ceva ce-mi aduce aminte de tine, poate aud din greşeală numele tău, dulcele tău nume. Sau pot să-mi amintesc de tine când sunt singură, când ma culc şi simt frigul de sub plapumă. Chiar şi acuma scriu fiindcă mi-am adus aminte de tine. În astfel de circumstanţe cum am să te pot uita, nici eu nu ştiu. Se zice, că e greu să pătrundă cineva în inima cuiva, însă e şi mai greu să scoţi pe cineva de acolo. Încerc să mă vindec de tine, dar eşti ca şi o boală ce nu are tratament, încerc dar poate nu mă stărui suficient, poate pun prea mult suflet  până şi  în amintirile legate de tine. Sunt incurabilă şi slăbită de toate şi poate nu mai doresc să lupt fiindcă ştiu că tot ce realizez în câteva luni se ruinează cu primul gând legat de tine.

O stea

Deseori mă uit la stele şi doresc să fiu alăturea de ele. Să cuprind cu privirea tot pământul. Şi într-o zi să îmi vină să mă apropii mai mult de el. Oamenii să se uite la mine şi să mă creadă o stea căzătoare. Şi astfel să-mi şoptească dorinţele sale mie. Cât de mult aş dori să le pot împlini, dar sunt conştientă că nu e posibil. Iar oamenii de cele mai multe ori au cele mai minunate dorinţe şi vise. Dar cui îi pasă de dorinţele altora, poate doar persoanelol dragi care ar dori să ne vadă fericiţi, dar sunt sigură că nici într-un caz nu unui străin. Dar ştiu, că până să ajung ca să fiu alăturea de stele mai trebuie să visez mult. Ca să-i pot înţelege şi să-i ajut pe alţii singură trebuie să trec prin multe. Dar totuşi  doar visele ne mai ajută să trecem prin toate şi să credem că poate fii mult mai bine. Deci visaţi şi speraţi căci niciodată nu se ştie ce îţi poate aduce ziua de mâine. 

În căutarea dragostei

Sunt rătăcită asemenea unui călător. Nu am o hartă după care să mă ghidez şi nici nu ştiu când va lua sfârşit călătoria mea, dar măcar de un lucru sunt sigură, ştiu ce caut. Am parcurs deja o cale lungă în cautarea celui mai frumos şi divin lucru care a fost lăsat pe pămând de către Creaturul nostru şi anume dragostea. Dragostea un izvor plin de fericire şi de tandreţe, care dă sens veții noastre și ne face să mergem înainte, indiferent de greutățile și obstacolele pe care le întîlnim. Brusc o persoană străină devine cea mai apropiată şi dragă fiinţă. Stau şi mă gândesc că poate totuşi nu caut ceea ce trebuie, poate nu trebuie să caut dragostea ci persoana potrivită care e aptă să iubească fără regrete sau vre-un interes, fără ca să îmbrace diverse măşti pentru a-şi ascunde adevărata faţă. Eu cred că e mai bine să fii tu, decât peste un timp să dezamăgeşti persoana dragă. Multe cuvinte ameţitoare spune acel ce doreşte să pară îndrăgostit, însă acel îndrăgostit cu devărat multe lucruri le tace. Căci ştie că în dragoste mai mult contează faptele nu vorbele. Peste un moment dat m-am oprit...dar după roţile uzate iarăşi au început să se mişte. Mai întâi încet şi după au  prins viteză. Am început să gust iarăşi din ceea ce nu demult îmi aducea tristeţea. Viaţa merge înainte, iar un călător niciodată nu trebuie să se oprească, cât de greu nu ar fii, până nu ajunge la punctul destinaţiei. 

Umbra rătăcită

Dacă aş putea să fac cu cineva un legământ ca să-l pot întoarce înapoi pe el, aş face acest lucru. Indiferent cu cine şi ce va cere. Amintirile, sunt nişte lucruri ciudate. Cu cât ma mult încerci să le uiţi cu atât mai mult ele se ţin de tine. Uită, uită, uită îmi zic în fiecare zi, dar ce folos. Astfel singură îmi amintesc despre ceea ce nu trebuie. Mi s-a părut că pentru un timp l-am uitat şi în sfârşit liniştea a străpuns sufletul meu. Dar prea multe lucruri au început să-mi amintească despre el, de parcă însăşi universul nu doreşte ca să uit despre existenţa lui. De şi sunt supărată pe acest lucru, sunt supărată fiindcă sunt slabă. Ar trebui să învăţ totuşi un lucru de la el, să-mi sufoc sentimentele şi să nu mai simt nimic pentru nimeni. Dar oare e posibil să fiu aşa? Astfel aş semăna cu o piatră, de care poate uneori se va împiedica cineva, însă nu el. Iarăşi apar întrebări la care sigur nu voi găsi răspunsuri. Şi am fost aşa de aproape să uit de el şi de toate, dar nu îmi este dat. Oare tot aceasta va lua sfârşi, va veni şi acea clipă când uitarea îmi va atinge amintirile? Aş dori acest lucru însă nu ar fi rău să  primesc în loc alte lucruri. Îmi pare nespus de rău că nu e voie să păstrez aceste amintiri. Însă doar aşa am să scap de tot ce ma chinuie. Trecutul meu pentru mine e asemenea unui vis, chipul persoanei dragi a început să se şteargă din memoria mea, însă inima mai ţine minte ceea ce am simţit pentru el.
 Sunt asemenea unei umbre rătăcite între prezent şi trecut. Nu îmi mai găsesc fericirea în lucrurile prezente şi aceasta mă întristează cel mai mult. Încerc să renasc din propria cenuşă însă până ce nu îmi reuşeşte, un lucru e cert că nu trebuie să mă dau bătută.

Pierdută printre gânduri

Încet plimb ochii pe literele mici ce apar în faţa mea. Aceste mici puncte încep să prindă viaţă şi mă fac să retrăiesc ceea ce redau aceste cuvinte, ce se încheagă şi fac o frază. Mici părţi a unei opere divine  apar în faţa mea. În sinea mea zâmbesc fiindcă acestea au fost cândva gândurile mele. Amintirile despre el, pe care acuma le-am abandonat şi despre care nu doresc să-mi mai amintesc. Oare singură pe mine mă înşel? Sau poate singură nu doresc să cunosc răspunsul la această întrebare? Marea zbuciumată din sufletul meu a devenit o mare de calm şi linişte. Nu mă mai regăsesc în amintirile legate de el şi aceasta un pic mă întristează. Dar nu avem ce face, fiindcă unele decizii nu ne aparţin doar nouă. Aşa e făcută viaţa, să cunoşti pe cineva, un timp, să fii alăturea de acea persoană şi după să dispară ceea ce va legat. Recunosc că de la început doare, dar peste un timp te obişnueşti cu acea durere, iar după ea treptat dispare. Dragostea a fost înlocuită cu durere, însă durerea este înlocuită doar cu un gol. Un gol ce te face să regreţi unele momente şi să te bucuri de altele. Toate în viaţa noastră au un rost şi nimic nu trece fără ca să nu lase amprente, pe trupul nostru, pe inima noastră, în mintea noastră. Dar oare suntem noi capabili să facem aşa ca să dispară frica, frica de a mai încerca să mai facem anumite lucruri ce ne-au adus durere? Să mai încercăm să iubim fără ca să ne mai gândim că doare, să încercăm să nu comparăm o persoană cu alta şi cu unele situaţii care ţi se par că se repetă? Doar să ne lăsăm duşi de clipa prezentului care contează cel mai mult. Doar să încercăm să ne regăsim în lucruri mici, care pot avea o importanţă mare pentru noi atunci când nu ştim ce să facem. Ador nimicurile acestei vieţi şi toate câte s-au întâmplat în ea, fiindcă doar aşa realizez că am trăit şi cunosc adevăratul gust al vieţii.

Gânduri pierdute în umbra soarelui

Am încercat să uit de tot ce mă apăsa şi nu mă lăsa să dorm şi am reuşit. Am crezut că e greu, dar s-a adeverit să fie foarte uşor. Doar trebuia să nu mai visez şi să nu mă gândesc la acea persoană. Doar atât? Se vor întreba alţii. Aşa cum m-am întrebat şi nu-mi venea să cred. A fost prea uşor şi nu îmi vine să cred că atâta timp am suferit fără un motiv intemeiat. Sau poate timpul a uitat de mine şi astfel m-am vindecat. Dar am rămas acuma pustie, fără gânduri, fără vise, fără vre-un scop sau vre-o dorinţă. Acuma simt că zilele trec fără nici un rost. Încerc în fiecare zii să fac câte ceva care să imprime timpul în acel lucru făcut şi să înţeleg cât timp s-a scurs. De parcă sunt în aşteptarea a ceva s-au a cuiva, dar totuşi nu mă grăbesc să aflu cine e persoana şi nici nu sunt curioasă dacă e el. Acel el, care a disparut din mintea şi dorinţele mele, pe care l-am confundat de atâtea ori cu alţii. Dar greşeam, el exista doar în mintea mea, e doar o fantezie iar ele nu au nici un loc în viaţa reală. Am fost îndrăgostită de o făptură ireală, de ceva ce era mai presus de mine, de ceva ce nu meritam. Dar acuma aceste concluzii nu mai au nici un rost. Prea mult am suferit, e timpul să aceept viaţa aşa cum e şi să nu mai lupt cu ea. Şi aşa e complicată deci nu trebuie şi mai mult să o complicăm cu unele lucruri care chair nu merită. M-am vindecat, dar am rămas pustie, dacă ar fii să aleg intre durere şi nimic, nici eu nu ştiu ce aş alege. De multe ori nici noi nu ştim ce dorim şi ce e mai bun pentru noi. E mai bine să lăsăm ca unele lucruri să decurgă de la sine fără ca să le forţăm sau să fie înfluenţate de dorinţele noastre, căci de multe ori nici noi nu ştim ce e bine pentru noi.

Prezentul

   Eu nu mai am trecut şi  nici viitor, am doar prezent, adică clipa de 

acuma. Am încercat să lupt cu un inamic invizibil, ce îşi ascundea foarte bine faţa. Când l-am răpus şi i-am scos masca, am înţeles că eu singură am fost duşmanul meu. 

Dar acuma toate sunt date uitării, nu am să-mi mai irosesc prezentul cu nimicurile trecutului sau visele viitorului. M am calmat în totalitate, sufletul meu s-a împăcat cu mintea clară şi în sfârşit pacea domneşte în lumea mea. Lumea care nu e atât de sumbră după cum părea…

Îmi amintesc, era o zi cu ploaie,

Şi tristă eu zăceam în patul meu,

Eu mai visam la minunatul soare,

La tine eu visam mereu.

Şi-ai apărut ca prin minune,

În liniştea ce o purtam în viaţa mea,

Mi-ai deranjat tristeţa şi suspinul,

Amarul şi durerea ai spulberat.

Cu un sărut plăpând, m-ai salutat, iubite,

Şi-ai zis că sunt mai scumpă eu acum,

De mână tu mai prins, pe-neprigatite

Era un dar frumos şi foarte scump.

Dar am retras eu mâna de la tine,

De şi durea, simţeam că trebuie s-o fac,

Nu mă-nşela, iubite, nu e bine,

Oricum eu simt, când tu o faci.

Ai zi să te aştept, că aşa va fii mai bine,

Că ai să vii la mine iarăşi tu,

Cu gura tu zicei ca vii la mine,

Iar ochii îmi ziceau nu,nu.

Eu te-am crezut de şi plângeam în mine,

Durerea iar s-a cuibărit în visul meu,

Iubite, nu uita de mine, 

De  şi...pierdut eşti pentru mine tu mereu.

Ne-am despărţit cu un sărut cuminte,

Ploaua încet, adio ne spuneam,

Te rog mai mult nu ma mai minte,

Sa-ţi vezi iubite, tu de calea ta.

Liniştea

Diverse sunete ne înconjoară, orice mişcare are sunetul său. Sunet de avertizare, claxoane, sonerii, diverse melodii la telefoane şi alte chestii. Atât de multe sunt că mă pierd printer ele, parcă nici nu mai am echilibru. Duc mâinile la urechi şi încep să le ascund pentru a nu a mai auzi atătea lucruri ce te pot istovi. O întreagă zi aceste sunete îmi dau dureri de cap. Dar am un loc unde mă relaxez în totalitate. Am avut nevoie de linişte şi singurătate. Un pic să tac şi să nu mai aud  susurul zgomotos al vieţii. Acuma ascult melodia liniştii, ce nu se poate compara cu nimic. Aşa pot să mă aud pe mine să ştiu despre  ce gândesc şi să reflectez în linişte asupra unor lucruri sau probleme. În linişte mă regăsesc pe mine şi parcă iarăşi încep să respir uşor. Durerea se mai domoleşte şi simt în sfârşit cât e de plăcut să scapi de ea. Uit de toate ce mă iritau şi încerc să-mi amintesc doar despre lucruri plăcute, acuma pot fiindcă nimic nu mă mai deranjează. Aş dori să mă retrag în sânul naturii, unde să ascult trilul păsărilor, susurul apei. Aceste sunete mă liniştesc, îmi aduc pacea în suflet şi mă fac să înţeleg că totuşi liniştea şi sunetele naturii au fost lăsate pentru ca noi să fim împacaţi cu sine şi să avem parte de momente în care să ne gândim mai profound atunci când e nevoie. Zâmbesc în sinea mea şi înţeleg că mult mi-a lipsit acea linişte de care am avut parte doar în copilarie, când toate au fost mult mai simple.  

El

Am ajuns în lumea din care nu mai doresc să evadez. E o lume minunată, e lumea în care totul e modelat după placul meu. Stau un pic şi mă calmez, fiindcă simt cum fericirea îmi rupe sufletul şi inima. Sunt în aşteptare, asemenea unui copilaş. Am lăsat ca fiorii plăcuţi să treacă prin mine şi cu nerăbdare m-am cufundat în oceanul viselor mele. Mai întâ totul era în ceaţă  dar din acest fum des a început să prindă viaţă o siluetă. Era el. A întins mâinele către mine, am citit pe chipul lui că mă aştepta şi îi era dor de mine. Şi mie îmi era dor de el, o zi întreagă am fost plecată. M-am tot gândit la el şi ce poate face el acuma. Însă brusc ma fulgerat un gând că totuşi el nu e real, el trăieşte doar în mintea mea. Însă după am abandonat aceste gânduri fiindcă mă simţeam bine. Nu mai conta dacă e adevărat sau nu, pentru mine era cel mai real şi cel mai perfect. A zâmbit şi am simţit cum toate problemele mele dispar fiindcă zâmbetul lui îmi aduce pacea în suflet şi mă face să fiu sigură  pe mine. A întins mâna.

Şi atingerea lui ma făcut să zbor de fericire. Aceasta îmi lipsea cel mai mult, atingerea placută şi caldă a mânii lui. De multe ori când nu mă simt bine îmi amintesc de atingerea mânii lui şi tot ce mă apasă dispare ca şi prin farmec. Puţine lucruri îmi aduc liniştea şi unul din aceste lucruri sunt acelea ce-mi amintesc despre tine pe parcursul întregii zile. Păşim încet în ceaţa densă şi acolo unde punem piciorul răsar maci ce par să fie aprinşi ca şi focul din inima mea. Dar parcă totuşi privirea ta este pustie, este ceva ce mă urmează până şi în vis şi îmi umbreşte fericirea, falsă aşa cum e, dar fericire. Erai pustiu, poate fiindcă undeva în adâncul sufletului ştiam că singură mă înşel şi tu niciodată nu poţi să simţi ceva pentru mine. Nici ură, nici dragoste, nici milă nimic din cele care se numesc sentimente. Dar nimic nu mă poate face să renunţa la lumea în care mai trăieşti tu pentru mine. Nimic, nici realitatea, nici problemele, nici durerea, nici dezamăgirea, nu mă pot face să renunţa la tine şi la visele mele, care vor rămâne doar nişte vise. Însă datorită lor durerea mea nu mai doare şi tristeţea mea nu e amară, ci mă face să zâmbesc fiindcă ştiu că din vise nu mai poţi pleca. Ziua saturăm trupul nostru cu diverse lucruri, iar noaptea sufletul cu vise. Oare ce este mai necesar pentru noi, să fim mulţumiţi fizic sau spiritual?
Nu ar fi fost rău dacă erai şi în viaţa reală lângă mine, însă dacă nu e posibil şi aşa e bine. Atunci când adorm iar el apare lângă mine eu nu mai pot face diferenţa între realitate şi vis. Pentru mine visul tot e o realitate în care totul retrăiesc spiritual. La fel ca şi viaţa reală în vis putem să simţim anumite lucruri. Şi eu te simt pe tine, simt mâinile tale pe umerii mei, simt respiraţia ta şi bătăile inimii. Acuma te-am îndrăgit şi mai mult fiindcă eşti perfect şi niciodată nu ai să mă dezamageşti şi nu ai să mă minţi, toate aceste lucruri am să le fac eu în locul tău.

 O plimbare lângă tine e cel mai minunat lucru. Dacă ar fi şi o modlitate în viaţa reală să te vizitez ca să vad cum eşti, dar pentru mine nu mai e. Nu mai e nimic, nici tu şi nici o soluţie de a  te revedea sau de a ştii ceva despre tine, măcar în taină. Cred că m-am dezobişnuit de la "adevaratul Tu" şi m-am ataşat de "Tu din vise". Astfel nu am să te pierd niciodată şi tot timpul am să te regăsesc atunci când am să am nevoie de tine. De multe ori îmi răscolesc sufletul şi amintirile ca să-mi amintesc ceva legat de tine aşa cum eşti pe viu, însă în mintea mea apare doar nişte picături de ploaie. Care de multe ori aş fii dorit să fiu eu şi să-ţi răcoresc faţa. Încet să curg pe ea imitând fiecare rid şi curbură a chipului tău drag.  Mai tare am strâns perna. Perna în care s-au imprimat visele cu tine. Mai simt aroma trupului tău şi mă trec fiori placuţi. Încet adorm cu tine în vise şi încerc sa uit de această lume ce mi te-a furat pentru totdeauna, dar totuşi nu a reuşit până la capăt. Au uitat de gândurile şi amintirile mele. E un lucru urât să condamni un om doar la vise şi să-l lipseşti de viaţa reală. Însă e bine dacă poţi face un om să nu te uite niciodată pentru nimic,  din această lume tristă.

Aşteptare fără sfârşit

El s-a aşezat pe pe pervaz, a aprins ţigara şi a tras din ea  adânc, de pacă dorea dintr-o singură inspiraţie să o fumeze pe toată. Era agitat şi nervos, nu  înţelegea de ce nu se poate stăpâni, doar totul era bine. Însă gândurile nu-l lăsau în pace. A încercat să fugă de ele, însă ele erau legate de el cu un fir invizibil, pe care nu avea cum să-l  taie. Iar aceste gânduri şi mai mult îl iritau, fiincă era conştient că nimic nu mai depinde de el. A fost prea dur şi indiferent cu ea, iar acuma când ar dori să fie tandru  e prea tîrziu. El nici nu mai încerca să o convingă sau să-şi ceară iertare, totul era pierdut pentru el. Iarăşi a luat o hotărâre pentru ambii. Obişnuia să facă aşa ceva şi nu se gândea că atunci când o relaţie implică două persoane ambele au dreptul de a hotărâ. Dar nu şi în relaţiile lui, de obicei era sever cu el, la fel era şi cu alţii, nu făcea nici o excepţie. De şi ea îl mai iubea şi ţinea foarte mult la tot ce era legat de el. El o minţise şi  nu era pentru prima oară, iarăşi o abandonase, dar se obişnuise şi cu aceasta. Ea l-ar fii iertat dar nu l-ar fii primit niciodată înapoi. Singură i-a spus că nimeni nu va rezista mult timp să fie departe de persoan dragă. El era conştient că nici ea nu va putea să-l aştepte atâta. La ce bun să se gândească că îi aprţine când el nu e alăturea şi poate nici nu se va mai întoarce ci va fii în braţele alteia. Distanţa nu apropie doi îndrăgostiţi din contra te face  să fii mai distant nu doar fizic ci şi spiritual. Ea se mai sufoca fără de el, dar ştia că era mai bine aşa.

Dorea ca el să ştie că ea îl mai iubeşte şi că va ţine la el indiferent de ce va face sau cum se va comporta cu ea. Dar se pare că el nu avea nevoie de aşa ceva. Iar altceva ea nu avea de oferit. El se mai frământa singur pe el nu se înţelegea de şi era de părerea că ea e o femeie deosebită şi ei îi spuse acest lucru. Dar acuma înţelegea că toate eforturile de a o cuceri au fost fără de rost dacă el singur  a dat cu piciorul în tot. Şi cât de greu a fost să o convingă. A fost o ţintă grea, iar când a obţinut ce a dorit a renunţat ca după să regrete. A plimbat puţin mâna prin părul ce a început să crească. Iarăşi a tras din ţigară fumul  ce se zbatea, a încercat să-şi amintească de cât timp nu a discutat cu ea. Era un an în care a abandonat-o şi înainte de aceasta i-a zis că de această dată vorbeşte sincer şi cu adevărat doreşte să fie cu ea. Cum poate el acuma să mai revină şi să mai promită ceva singur era conştient că totul e pierdut. Timpul nu iartă şi nu întoarce înapoi clipele ce le-ai pierdut fără de rost. Dar oare ce ar fii făcut dacă chiar putea să întoarcă timpul acela înapoi? Acel timp în care ea îl mai credea şi îi zicea că-l mai iubeşte. Nici el nu ştia ce trebuia să facă, dar măcar era conştient cu ce a greşit. Ea se mai gândea la el, dorea ca el să revină în viaţa ei, dar nu cred că ar mai fii avut curajul să-i mai zică, că încă îl mai iubeşte nespus de mult...Oare ce o face pe ea să-l mai iubească, după ce a dezamăgit-o de atâtea ori? Dar la unele întrebări nu ne este dat să cunoaştem răspunsurl, nici ea  nu putea să răspundă la aceasta întrebare dificilă. În dragoste nu există logică, raţiune, calcule, există doar sentimente ce nu pot fii controlate de raţiunea noastră. Inima nu are stăpân...e greu să o controlezi şi să-i zici pe cine să iubească şi pe cine nu. E imposibil şi absurd de şi ar lipsit multe persoane de suferinţa şi frica de a  mai iubi.

O durere plăcută

Se pare că am scăpat de durere. A fost nevoie doar de un mic efort să te uit pe tine. Fără durere nu mai sunt aptă să scriu, nu mai am inspiraţie, deci de voie de nevoie trebuie să-mi amintesc de tine dacă doresc să simt că trăiesc dar nu pur şi simplu exist. Tu ai fots durerea ce hrănea textele mele, ce mă făcea să simt lumea mult mai bine. Dar am dorit să mă eliberez de ea. Acuma nu mai simt nevoia să plâng în fiecare seară, fiindcă nimic nu mă mai apasă nu mă mai sufocă. Acuma sunt asemenea unei păpuşi lipsite de viaţă fiindcă nu mai simt nimic. Nici ură nici dragoste nici durere. În cine mam transformat fără durerea ce mi-ai adus-o în inimă, nici eu nu mai ştiu. Însă mai simt dorul să mai trăiesc şi dacă unica condiţie pentru aceasta e să simt durerea ce a rămas cu mine în urma ta, atunci eu am să o accept şi am să o strig înapoi. De ce oare e aşa de greu fără tine? Doar înainte de a te cunoaşte nu era aşa. Cât de mult te poate marca părerea persoanei iubite. Brusc am devenit urâtă şi pustie fiindcă mai respins tu, dar eu aceasta nu pot face. Deci scumpa mea durere, trebuie să te întorci la mine, aşa de mult mam obişnuit cu tine că-ţi simt lipsa. Chiar de ai plecat tu totuşi ai lăsat ceva în urma ta, o muză ce nu va muri niciodată şi mă va ajuta să simt şi să înţeleg viaţa din plin. Mereu vei fii durerea plăcută ce ma va ajuta să nu renunţ şi să merg înainte, însă care la fel mă face să nu mai am încredere în alţii şi în ceea ce zic unii. De multe ori cuvintele au fost de prisos, însă cel mai mult a spus sărutul tău şi atingerea ta blândă. Nu zic adio fiindcă ştiu că gândul iar şi iar mă va aduce la tine dulcea mea durere ce mă face să simt viaţa.

Păpădie

Aş dori să fiu o păpădie. Şi vântul să mă sufle, iar eu să mă împart în mici părţi   a unui întreg şi să zbor în diverse direcţii. O parte din mine să zboare către cei dragi, astfel să mă aşez pe pervaz şi să-i admir. Să mă uit la mama mea dulce care citeşte o carte înteresantă, uneori îşi aranjează ochelarii pe nas de parcă ei încet doresc să alunece şi să o distragă de la un lucru captivant. Să-l privesc pe fratele meu, care agitat încercă să se lupte cu inamicii virtuali. Să văd la ce film se mai uita tatăl meu.
  O altă parte din mine să zboare la amica mea dulce. Am să mă aşez pe o frunză a unei flori de cameră. Am să încerc cumva să divid singurătatea ei la aşa un număr ca nimic sa nu mai rămână din ea.
  La fel aş mai dori să merg să o vizitezi şi pe mica prinţesă din basmul numit VIAŢA. Să mă încălcesc în părul ei bălai, iar la ureche să-i cânt un cântec de leagăn.
  O altă parte aş trimite să viziteze cele mai minunate locuri care mi-au colorat viaţa: şcoala, grădiniţa, parcul, banca unde cândva mă sărutam sau unde stăteam cu amica mea şi alte locuri minunate.
   Una din părţi aş dori să zboare spre el, ca să-i mai văd ochii şi să încerc sa-i citesc în inimă. Să încerc să reţin fiece mişcare de al lui, fiece rid, fiecare cuvânt. Ma-ş aşeza încet pe umărul lui ca să nu-i tulbur liniştea.

  După o întreagă zi de călătorie aş dori ca toate părţile să se întâlnească şi să povestească ce au văzut. Doar fulgul de păpădie care a fost la el să fie tăcut, fiindcă nu doreşte să-mi tulbure liniştea. Dar de multe ori şi tăcerea e un răspuns. Dar totuşi aş fii prea fericită ca să mă pot întrista. Vântul blând spre seară să-mi cânte ceva plăcut, iar eu să adorm şi să-i visez pe cei dragi şi scumpi mie. Fiecare  în felul său. Însă toţi contribuie cu ce are la fericirea mea ce va fii purtată de norii zglobii şi veseli.
  Aş dori să fiu o păpădie, macar pentru o zi, ca să-i pot vizita pe cei  dragi în acelaş timp.

Uitarea

De cele mai multe ori se dă o luptă în interiorul meu. Într-o zi sunt liniştită plină de optimism, iar în altă zi nici eu nu mai ştiu ce simt şi ce doresc. Stări ciudate mă pot cuprinte atunci când mă gândesc la el. În unele momente parcă doresc să-l mai văd să-l mai cuprint, însă în alte zile îl alung din viaţa mea, din gândurile mele din inima mea. E greu şi dureros să duc această povară, cred că e timpul să o las, doar de atâţea ani o duc. De multe ori mă opresc o las jos şi mai trec peste aceste amintiri, acele dorinţe. După un mic popas iarăşi iau povara pe inimă şi plec mai departe. Dar  oare de ce trebuie să o mai duc cu mine, ce rost are? Cred că e timpul să scap de ea şi să merg mai departe, să fiu deschisă pentru lucruri noi şi mult mai plăcute. Doar viaţa nu stă deci şi noi trebuie să ne mişcăm împreună cu ea. Amintirile vor rămâne, atâta timp cât doresc eu, poate şi pentru toată viaţa. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fiu sclava lor. Cu tristeţe cuprind aceste adevăruri, dar totuşi înţeleg că fără de ele îmi va fii mai greu. Sper să dispară  tot ce îmi provoacă dureri şi să pot visa în continuare fără limite şi regrete. A fost frumos atâta timp cât a fost, cum toate au  un început  au şi un sfârşit.

Zebra neagră 6

M-am decis să nu o mai caut, ce rost avea, dacă ea nu mă dorea pe mine. Am devenit pustie, nu mai visam, trăiam realitatea dură, dar nu era chiar aşa. Realitate e aşa cum ne-o facem şi multe lucruri depind de noi, doar de noi. E adevărat că uram realitatea fiindcă în ea nu era loc şi pentru dragoste, însă cred că plăteam cu dragostea pentru ceva. Pentru ce anume, nu ştiam însă era clar că era un preţ mare. Dar nu puteam să renunţ, chiar de înţelegeam că toate eforturile mele sunt fără nici un rost. Aveam răbdare, căci e nevoie de ea atunci când doreşti ceva şi doreşti ca acel ceva să iasă bine. Aveam răbdare mă miram singură de unde aveam atâta răbdare. Însă în cazul meu altceva nu aveam de făcut. Trebuia să accept situaţia aşa cum era. De multe ori credeam că totuşi dragostea nu există, că e ceva înventat de omenire pentru a argumenta unele lucruri stupide pe care le fac ei. Un fel de acoperire pentru toate lucrurile nesăbuite şi poate neexplicabile. Am sta mult timp şi m-am gândit oare ce ne face să ne îndrăgostim de cineva? Ce e mai important, aspectul fizic sau cel spiritual? Singură nu cunoşteam răspunsul, însă eram sigură chiar de vorbim despre aspectul săpiritual şi punem aceentul pe el, totuşi şi aspectul fizic joacă rolul său. Poţi să discuţi mult timp cu cineva fară să vezi persoana respectiva. Însă când ajunge să o vezi, părerea ta totuşi se schimbă. E rău sau e bine nu ştiu, însă totuşi nu cred că fac o excepţie. De şi nu aveam în capul meu imaginea bărbatului perfect. Căutam dar singură nu ştiam ce caut. Oricum eram sigură că trebuie să fie un erou, după spatele căruia să mă simt în siguranţă.

Treptat, cu trecerea anilor la toate acestea s-au mai adăugat mai multe lucruri. Silueta persoanei dragi a început să prindă contur. Dar parcă era totuşi ceva ce nu poate să fie găsit sau definit până la capăt, îmi scăpau unele detalii şi anume chiar dacă găsesc persoana perfectă nu înseamnă că eu am să fiu persoan perfectă pentru el. Aşa şi s-a întâmplat, iar eu parcă prevesteam lucrurile. Trăiam totul în avans, însă cel mai tragic era că eu respingeam realitatea. Atunci când a venit dragostea la mine eu am respins-o. Parcă îmi era frică. Dar tot mă întrebam la ce bun a venit când nu este reciprocă? Mulţi ziceau că ea doare şi nu au greşit. Alţii ziceau că timpul pe toate le tratează. Dar nu era aşa, timpul nu le poate trata pe toate. Cu trecerea timpului nimic nu s-a întâmplat, chipul persoanei dragi parcă a rămas imprimat pe inima mea. Tot ce a fost rău a trecut şi doar amintirile plăcute, atingerea mânii lui, sărutările lui pe obraz au rămas. Am uitat de durere şi tristeţe, pe care le-am primit de la el, am lăsat în mintea mea doar amintirile plăcute. Inima mea mai ţine minte această dragoste. A trecut ceva vreme de atuncea însă nu pot să uit nici cu mintea şi nici cu sufletul. Inima mea s-a împetrit nu mai poate iubi. Ea parcă a închis în ea dragostea ce o purtam pentru bărbatul perfect. Şi gata, nu mai pot iubi. Am căutat  cu disperare dragostea, ca după să mă închid cu ea într-un loc întunecat rece şi depărtat de tot ce e uman şi plăcut. Am rămas cu amintirele mele, cu visele mele iar ce e cel mai ciudat că nu m-am dezamăgit în el. Poate fiindcă nu am trăit pe viu ceea ce am dorit.

Stau de multe ori şi mă gândesc că poate realitate ar fi fost aptă să mi-l scoată din inimă, însă visele nu pot face acest lucru. Am hotărât să-l păstrez în inima mea pentru toată viaţa. Am zis că am să sper, până la moarte voi spera. Cum se zice speranţa moare ultima şi aşa şi este. Am să iau speranţa cu mine, în nefiinţă. De multe ori mă gândesc că dacă Domnul ar întreba care e ultima mea dorinţă, aş zice că  sa-l văd pe el. Astfel să fiu sigură că e fericit, cu adevărat fericit pentru ambii. De multe ori aş dori să ştiu totuşi care a fost realitate în această poveste, dacă a ţinut la mine, dacă mă mai ţine minte. Iar după zic ce rost are, atunci când totul e pierdut definitiv. Un sfat aş avea pentru toţi, atunci când căutaţi ceva şi găsiţi nu lăsaţi să plece acest lucru aşa de uşor de la voi, căci după ve-ţi regreta amarnic. Totuşi sunt bucuroasă că am trecut prin aceasta. Acuma de multe ori mă gândesc că viaţa mea nu a fost traită fără rost, că am găsit cel mai valoros lucru din viaţa mea însă am fost prea slabă ca să-l păstrez. Sau poate nu e vina mea. Însă aceasta nu voi şti atăta timp cât ştiu că nu am făcut tot posibilul. Din acest motiv mă detest şi detest viaţa. Am fost totă viaţa puternică ca la urmă, atunci când nu era momentul să fiu slabă. Din acest motiv îmi detest viaţa, singură am semnat sentinţa la singurătate. 

Acuma nu mai are rost să spun despre eforturile depuse, atunci când rezultatul e nul. Plec capul în jos şi aştept cu nerăbdare să treacă anii, fără a aştepta prea multe de la viaţă. Accept tot ce îmi oferă şi nu încerc să o mai confrunt sau să pun ceva la îndoială, ce rost mai are atunci când tot ce a fost mai bun a rămas în urma mea.  Ce rost are sa mai aştept ceva, atunci când soarele dragostei mele a apus şi ştiu că niciodată nu va mai străluci pe bolta vieţii mele.      

            (sfârşit) 

Evadarea

Afară plouă, ea se gândea oare de ce plânge ploaia? Ea lăsă urme pe geam, urme mari. Poate plângea fiindcă iubitul ei nu e alăturea, poate fiindcă era nefericită, poate fiindcă nu mai avea la cine să viseze, dar ea nu era conştientă că acestea erau gândurile ei. Deschise geamul şi lăsă  picăturile de ploaie să cadă pe faţa ei. Se amestecase lacrimile ei cu cele ale ploii, picaturi calde şi reci curgeau pe faţa ei, parcă doreau să spele toată durerea din ea. A mers pe canapea, ploaia nu mai înceta, aceasta era cea mai bună  dovadă că e mare suferinţa ei. Adormise şi nici nu realizase când. Lacrimile se uscase pe obrajii ei palizi, nimic nu visa, faţa ei era tristă. Cum să nu fii trist atunci când eşti copleşit doar de singurătate şi durere. Nimic nu poate şterge aceasta din sufletul ei nici chiar ploaia. Doar ea singură se putea ajuta, mai mult nimeni. Dar credea că nu are forţă şi nici voinţă. La ce bun să încerci să ieşi dintr-o groapă când iarăşi urmează să cazi în ea. Nu se merita efortul. Mai bine stătea acolo în întuneric cuprinsă de singurătate. Dar acuma nu era timp pentru aşa ceva, trebuia să se odihnească. Să încerce să se rupă de la realitate. Somnul era cel mai bun remediu. E ceva ce te rupe de la realitate măcar un pic, jumătate de viaţă e realitate crudă iar cealaltă jumătate e o evadare de la realitate. 

Un înger fără aripi (fragment)

Ea plecase în urma ei rămase doar parfumul ei. El tot timpul vorbea despre ceea că ar dori să-i simtă mirosul şi să-i atingă pielea, erau doar vorbe însă nu se ştie dacă chiar işi dorea aceasta cu adevărat. Ea intrase în camera unde păreţii o apăsau, deschise geamul ca măcar un pic să mai scoată din tensiune, s-a îmbrăcat mai comod şi iar a început să scrie, amintirile o înăbuşeau. Dar nu prea avea inspiraţie dacă nu suferea. Însă din greşeală a deschis un fişier unde găsise ceva, amintiri:” Am crezut că visez cu ochii deschişi. Dar nu, clar citeam numele tău, am crezut că mă înşeală ochii, însă prea multe lucruri îmi ziceau că eşti tu. Ai deschis iar braţele şi într-o clipă am uitat toată supărarea, când bucuria îţi inundă inima, cele rele dispar. Îmi auzeam bătăile inimii, erai real, nu visam, dar înţeleg că e prea frumos  ca să fie adevărat pentru mine. Un salut frumos şi tipic pentru tine a fost ca şi o binecuvântare pentru mine. De emoţii nici nu mai ştiam ce doream să te întreb. Îmi părea rău să aud că nu eşti bine, însă acolo unde eşti tu e imposibil să fie totul bine cu sănătatea. Şi mă bucur  nespus de mult fiindcă urma să pleci de acolo, din acea lume unde lucrurile normale şi plictisitoare nu au loc. Aşa mă bucur de parcă tot aceasta se  întâmplă cu mine, te simt de parcă eşti o parte din viaţa mea, mam simţit de parcă sufletul meu s-a întors înapoi. Planuri măreţe pentru viitor au început să apară în faţa ochilor mei. Vise minunate în care copii îşi  făceau apariţia, în care urma să fim împreună până moartea ne va despărţi, în care tu şi eu ne înţelegem foarte bine. Însă ceva nu mă lăsa în pace, tot apar gânduri negre, până şi în vis încerc să devin realistă, nu pot să zbor. Gândurile noastre se contopise, îmi citeai gândurile, nu îmi venea să cred. În această zi tu te-ai deschis, ai devenit mai vulnerabil faţă de mine, aceasta mi-a plăcut nespus de mult. Mam simţit mai bine tu te-ai deschis în faţa mea cred că îţi era greu să te abţii. Fiindcă nu ştii care va fii reacţia celeilalte personae, noi de multe ori ascundem multe lucruri, eu însă pe toate le-am primit şi am înţeles că ai o mare sete pentru viaţă şi în sfârşit poate şi tu un pic îţi doreşti să le încerci pe toate. Chiar şi părera lui despre dragostea s-a schimbat, nu îi era frică să se îndrăgostească, e minunat. Pluteam şi eu, imaginaţia îmi picta dorinţele cu  cele mai vii culori însă nu avea pentru  mine şi culoarea realităţii. Nu mai doream să ies din vis, însă toate au un sfârşit. După ce am mai  vorbit cu el ma mai călmasem, încercam să înţeleg ce îl face  să dorească să fie cu mine, nici nu mă cunoaşte. Însă pe mine nu mă încurcă să-mi placă de el, chiar dacă nu ştiu cum e în realitate. Sunt confuză şi nu înţeleg ce sentimente are atunci cînd vorbeşte cu mine. Cred că la această întrebare trebuie să mai aştept răspunsul. Oare ce va fii? Oare va fii ceva? Nu ştiu din toate aceste lucruri ce e real, un singur lucru  e cert, îmi place de el şi nu doresc să dispară  din viaţa mea.” Ultimele cuvinte au sunat mult  timp în capul ei. Ea pe acele timpuri nici nu dorea să acepte gândul ca să nu mai discute cu el, însă acuma trăieşte această realitate. Nu avea somn  şi nu credea că e posibil cu persoana dragă prin preajmă, adică care a fost cândva dragă. Luna  o chema afară, ea se rezemase de pervazul ferestrii şi admira cerul înstelat, luna singuratică, de câte ori o privea atunci când se gândea la el, îşi închipuia că poate şi el acuma priveşte luna, că aceleaşi stele strălucesc deasupra capului lui. Aceste lucruri tot timpul  o apropiau şi mai mult pe ea de el. Tot timpul se înşela pe sine şi ea acuma a înţeles acest lucru, de parcă nu era suficient ca o mai faceau şi alţii. Crezuse în ceva ce nu poate fii. Acuma cu trecerea timpului începuse să înţeleagă  foarte multe lucruri. A înţeles că el doar a vorbit cu ea fiindcă se plictisea, ca să-şi ocupe timpul cu ceva, sau sa aiba pe cineva la care doar să viseze şi atât, să viseze că poate avea o familie. Dar oare el îşi dorea toate acestea lucruri şi în viaţa reală, dorea şi putea să mai aibă pe cineva alăturea de el, dupa ce a fost dezamăgit rău în dragoste? Acuma nu mai conta pentru ea, totul a trecut, ea nu mai e acea visătoare, au trecut acele timpuri, nu mai e o fetiţă care crede în poveşti, vise, trăia acuma cu prezentul deci nu mai visa. Avea nevoie să vorbească cu cineva de şi era tarziu ţtia că totuşi are la cine apela. 

Rezumat

Dragii mei cititor şi amici, vă rog mult să mă iertaţi pentru fragentele intitulate "Un înger fără aripi". Sunt fragmente dintr-un roman, care mă implineşte şi mă face să fiu cu adevărat fericită. Sper să reuşesc să-l termin şi să încep sa-l postez. E un roman dedicat unei persoane dragi, e un fel de caiet cu amintiri şi triri. Este vorba despre o asistenta medicala care s-a hotărât să meargă pe război doar pentru a găsi persoana care îi furase inima pentru veci. A renunţat la tot pentru el şi pentru  a scăpa de suferinţa ce o apasa. Reuşeşte să-l găsescă şi trece prin diverse stări. Începe singură pe ea să nu să se înţeleagă, în inima ei se dă o luptă între vise şi realitate. Unele fragmente descriu unele stări pri care eu singură am trecut, unele discuţii reale. Sper să va placă, fragmentele mele şi sper într-o zi să pot face public acest roman.

Un înger fără aripi (fragment)

   Încet  a trecut şi această zi, se întoarse în camera sa, acolo totul era aranjat. Doar parfumul lui  a rămas în camera ei. Patul era făcut, ea luase perna pe care dormise el şi o lipise de faţă, de parcă încerca să îmbibe mirosul lui în pielea ei. Aici se putea relaxa şi să-şi simtă prezenţa. Se gândise că doar dimineaţa în această dimineaţă a fost aici, pe acest pat. Dar acuma a rămas de la el doar amintirile. Ar fi dorit să se închidă aici şi să miroase ca el, să îmbibe toate amintirile şi gânduriel lui care pluteau în aer, să atingă toate obiectele care le atinse el. Să fie cuprinsă de căldura corpului lui, care parcă era absorbită de cearceaf. Dorea să se îmbrace cu tot ce îi aparţinea lui, dorea să devină umbra lui, iar, dar nu mai e posibil. Deschise larg geamul, ca toate amintirile, gândurile, trăirile lui să iasă pe geam, iar ea să rămână iar singură cu ea şi  amintirile ei. Nu ar dori să amestece gândurile lui cu ale ei sau să înceapă să gândească ca şi el şi după să nu mai ştie ale cui au fost gândurile. A renunţat, dorea din toata inima, dar mintea clară o făcea să gândească cu sânge rece. Era o confruntare între vise şi realitate, de această dată realitatea învinse, era dureros dar trebuia, e mai bine aşa să te doară acuma un pic decât după mai mult. Strânse lenjeria pe care dormise el, o puse într-o pungă, ca să nu iasă mirosul lui din ea, îşi puse lenjerie curată. Şi după pat  a găsit ceva, el îşi uitase tricoul sau. Ea îl ridicase îl duse la nas şi a închis ochii, de parcă încerca să-şi închipuie în acelaş timp ca el e aici, chiar de nu-l simţea, era aici langă ea. Puse tricoul pe marginea patului, trecuse cu degetele peste el, îşi luase pijamaua, se intinse în pat  şi  a cuprins şi tricoul. A adormi imediat cu un somn adânc şi dulce:

” În odaia unde abea se mai vedeau razele soarelui ce apunea, ea graţios se întinse peste masă, a aprins codiţa unei lumânări, după flacăra sării şi pe celelalte codiţe, din întuneric treptat a început să apară silueta ei de caprioară, care era învăluită într-o  rochie roşie, era  mai jos de genunchi însă cu un decolteu adânc. Pe gâtul ei se vedea doar o jumătate de inimă. El muţise, acuma când ea e în faţa lui, el nu mai ştie ce să zică, însă atâtea dorea să-i spună. Dorea ca ea să ştie cât de mult i-a lipsit acolo unde a fost, că în fiecare seară adormea cu poza ei în mână, că în sfârşit acuma avea motiv să continue viaţa. Încet s-a apropiat de ea o cuprinse şi îi şopti:

- Salutare, iubire. Mâinile lui total cuprinse talia ei, el simţea cum sângele îi pulsează în urechi, simţea viaţa. Era nespus de fericit să o simtă, să o audă, să ştie că este bine şi în siguranţă fiindcă el este aproape. Ea se întoarse cu faţa spre el.
- Salutare, îngeraş, văd că în sfârşit  te-ai trezit, mă bucur să te văd. Încerca să-şi exprime sentimentele faţă de el prin cuvinte, dar cred că nici jumătate din trăiri nu putea să exprime prin cuvinte, abea se abţinea să nu cadă în braţele lui şi să fie dusă de val. Adora aroma lui,   îi plăcea să simtă căldura mâinelor lui cu pielea sa, se pierea în ochii lui fără margini şi plini de bucurie şi blândeţe, când îşi vedea propria imagine în ei uita de toate, de suferinţă, lume şi înţelegea că toată viaţa doar pentru această clipă a trăit. El încet se aplecase peste ea, dorea să o sărute, ea însă se retrase.

- Nu doreşti să mă săruţi, nu ţi-a fost dor de mine? Cum mai putea el să o întrebe aşa, când ea trăia prin el, el era tot ce aştepta ea de la viaţă, datorita lui viaţa nu mai e plictisitoare, el era sufletul ei pereche, prin el mai respira. L-a sărutat pe buze mai mult amical, a fost  un sărut rapid, dar nu indiferent. S-a tras repede  de la el nu fiindca nu dorea să-l simta, ci din contra fiindcă nu mai putea să se abţină, însă nu dorea să grăbească lucrurile. El nu putea să-şi rupă privirea de la ea. Avea nişte pantofi cu tocuri care foarte bine mergeau cu rochiţa decoltată. Se trăgea la ea, însă înţelegea că ea acuma nu doreşte să-l simta foarte aproape. Ea l-a întrebat:
- Nu îţi este foame?
- Cum să nu îmi fie şi iar se îndreptase spre ea, tot timpul am o foame, foame pentru a te mânca pe tine.  Ea roşise, simţea cum o căldură plăcută trecu prin tot corpul ei, nu îşi mai simţea picioarele, dar nici nu mai trebuia, fiindca el  o ţinea în bratele sale. Ca să fie sigur că nu mai evadează, el o luase în braţele sale, o privea în ochi şi nu- i venea să creadă că acuma poate face tot ce doreşte, ca nu trebuie să-şi mai ascundă sentimentele şi în loc de duritate acuma poate să o răsfete cu căldură, dragoste şi pasiune. Ochii ei îl chemau tot mai aproape şi mai aproape, era uşoară ca şi o pană şi atât de caldă. O săruta cu pasiune, îşi trase buzele de la buzele ei si le duse la ureche:
- Te iubesc.” Ea scăpase tricoul din mână, visa frumos, pe chipul ei se citea fericirea, de parcă tot ce visa era real, de parcă pe toate le trăia acuma, totul  era aşa de parcă visele pot prinde viaţă. Dar  a fost  scoasă din acest vis plăcut, se auzeau din realitate bătăi, ele erau tot mai tari şi mai tari, ea se trezise, a venit cineva la ea, a văzut tricoul lui jos îl luase în mână şi se duse spre uşă. Era Anita a uitat că o invitase la ea, total uitase, aşa de mult  a fost absorbită de propriile gânduri.

Un înger fără aripi (fragment)

   Gândurile parcă o înăbuşeau, nu o mai lăsau să respire şi să savureze clipele pe care le mai are alăturea de el. Ea îl cuprinse aşa de tare de parcă nu mai dorea să-l lese să iasa din această cameră, de parcă ar dori o veşnicie să stea cu el aici, să ştie că totul e bine şi că ea îl poate apăra de toate. Dar era conştientă că era o nebunie, ca aşa ceva nu poate să aibă loc în viaţa ei, era prea frumos ca să fie adevărat. El simţea cum trupul ei firav tremura. Parcă o durere străpunse inima lui, de parcă inima împetrită iarăşi prinse viaţă, dorea să trăiască să iubească să dăruie. Ea a simţit că acuma ar fi momentul perfect să facă ceea ce şi-a pus în gând. Ea dorea din tot sufletul ei ca el să rămână ceva deosebit, să rămână cu ea măcar în amintiri, ca nici anii să nu-l poată şterge din gândurile sale. Simţea această nevoie cum simţea nevoia de a respira, cum simţea nevoia să iubească şi să fie iubită. Ea se îndepărtase un pic de la el, dorea să-l privească în ochi, dorea să se convingă că va proceda corect. L-a mângăiat pe faţă de parcă dorea să ţină minte cu palma sa toate curburele feţii lui, dorea să-l ţină minte cu ochii, cu sufletul, cu gândul cu pielea cu tot corpul, ca tot ce e legat de el să se imprime în ea, o bucaţică din el să rămână cu ea. Dar totuşi ar fi dorit să-l păstreze pe el alăturea de ea, viu, în carne şi oase, să-i simtă căldura corpului în fiecare zii, să-i simtă respiraţia cu pielea ei fina. Dar nu era posibil mai mult, doar amintirile îi vor rămâne, amintiri plăcute şi calde care o vor încălzi în serile răcoroase, care iar o vor face să simtă acest fior plăcut care parcă  o face să zbore şi în acelaş timp îi tăie şi respiraţia. Când vă închide ochii chipul lui va apărea din întuneric, acest chip fumuriu va întinde braţele ca să o cuprindă şi să o rotească într-un vals ameţitor. Parcă trecutul se intersectase cu viitorul iar prezentul dispăruse, de şi ea îl simţea încă îl mai simţea atât de aproape, atât de cald, minunat, unic. Căldura mâinilor lui îi aduceau o liniştea, ochii lui reflectau imaginea ei  în care ea era tistă. Ea apucase faţa lui cu ambele mâini, o strânse un pic, de parcă dorea să-i fixeze privirea doar asupra ei.

- Te iubesc. A tăiat liniştea apăsătoare. El a zâmbit căci nici nu era nevoie să-i spună acest lucru. Ea îl săruta şi-l strânse strâns, dorea să-l simte mai aproape, dorinţa ei creştea tot mai mult şi mai mult, dorea să se lipească de el. După un pic s-a îndepărtat şi fără ca să mai zică ceva a roşit de la ceea la ce s-a gândit, a coborât ochii în jos, el a apucat-o de bărbie i-a ridicat capul.

- Ce s-a intamplat? Cum putea ea să-i explice ceea ce simţea, doar cu ajutorul unor cuvinte.

- Până ce nimic nu s-a întâmplat, dar aş dori să se întâmple, aş dori să imprim pe pielea mea mirosul tău. El se gândise că niciodată nu a mai auzit aşa ceva de la o femeie, era plăcut să ştii că cineva doreşte ca el să facă parte din viaţa ei. El totul a înţeles dar nu se încumeta să rupă fructul interzis doar ea era aşa de fragedă, nu ar dori să spulbere visele sau să o facă să sufere. Însă înţelegea că ea aceasta doreşte mult şi nici el nu prea putea să reziste tentaţiei. Atâta timp departe de femei, tot timpul antrenamente, reguli, medii dubioase, acuma ar putea să guste din adevărata viaţă şi  din unele lucruri plăcute şi  dorite. Dacă viaţa îţi dă clipe frumoase trebuie să le savurezi la maxim, căci niciodată nu se ştie ce îţi aduce ziua de mâine, prinde momentul. El o îmbrăţisase, închise ochii şi încerca să se elibereze de tot ce-l apăsa, încerca să se elibereze de trecut. El sărutase ochişorii ei, nasucul, obrajii, buzele ei dulci şi fragede, care au fost atinse doar de petalele trandafirilor  doar pentru  a mai lua din dulceaţa lor. Buzele ei îl îmbătau îl făceau să uite de toate parcă îl rupea din această lume şi îl ducea departe de durere, suferinţă şi realitate. Braţele lui au coborât  tot  mai jos, o cuprinse de mijloc şi  o lipise şi mai mult de el, îi simţea bătăile inimii, parcă era un tren care se afla în întârziere, aveai impresia că imediat  va sări din piept. Mâinile încet au pătruns sub cămaşa de noapte şi acuma mângâiau  piele ei fină şi catifelată, care nu prea a fost răsfăţată de soare. El o eliberase de hainele care parcă o sufocau, ea roşise, un ţipăt scurt a tăiat  tăcerea, ei se contopise cu pulsul timpului. Ei erau scăldaţi în razele lunii palide, fericirea plutea în jurul lor, astăzi nu mai era loc pentru lucruri triste. Doar pentru fericire şi lucruri minunate ce îi vor însoţi până la ultima clipă a vieţii sale. Unele lucruri nu pot fi uitate aşa de uşor, deci aceste clipe vor fii eterne, magice şi de ne uitat. Au adormit îmbrăţişaţi, oboseala şi plăcerea puse stăpânire pe ei.

    Dimineaţa venise prea repede parcă se grăbea să aducă ceva nou şi palpitant în viaţa lor. Anita îl privise pe Adi, îi era plăcut  să înceapă ziua cu el, îl sărutase pe frunte de şi nu dorea să-l trezească, dar nici el nu dormea, cum putea să piardă ultimile clipe. El deschise ochii. Iarăşi o sărutase şi îi dăruise un zâmbet  dulce. Ea nu putea să-şi dorească mai multe, le avea pe toate se simţea împlinită, nu mai trăise asemenea stări era ceva nou şi plăcut. Hotărâse să meargă împreună la duş, nu aveau multe ocazii ca să se răsfeţe unul pe altul, însă profitau de ce ceea ce aveau. 

Doar sufletul

Razele soarelui îmi mângâie încet mâna, ştie că îmi este plăcută atingerea lui. Îmi era dor de această atingere catifelată şi magică, care tot timpul mă calmează indiferent de ce se întâmplă în viaţa mea. Roţile mănâncă pământul foarte repede, abea desluşesc unele detalii de la anumite obiecte ce ne iesă în cale. În întâmpinare venea cu o viteză mare o maşină galbenă decapotabilă, la volanul căreia era un tânăr drăguţ. Am zâmbit un pic, de la gândul că decapotabila lui galbena e asemenea unei flori ce atrage multe albinuţe. După imaginar din mintea mea a dispărut decapotabila, casa, care banuiesc că e pe seama maşinii, hainele scumpe, ochelarii, ochii tipului în general tot corpul, iar în interior am găsit esenţa, sufletul. M-am gândit cât de uşor era dacă noi am putea pe toţi aşa sa-i dezbrăcăm de propriul trup şi să vedem esenţa, sâmburele din care izvorăsc gândurile, intenţiile. M-am gândit în acea clipă oare câte albinuţe ar mai fii atras acea persoană fără floarea lui decapotabilă şi oare la fel de colorat e sufletul lui ca şi maşina? De multe ori ne lăsăm orbiţi de nimicurile lumii, care pot fii uşor înlăturate de boală, criză, rugină, foc, apă şi alte puteri naturale. De ce, de cele mai multe ori punem mai presus aceste lucruri  in valoare, mai mult deca sufletul omului?

Oare traieşti cu acea maşina sau cu acea casă? Nu prea cred, dar totuşi unii aceptă singuri să se mintă să zică că sunt fericiţi, însă ei cu mult timp în urmă au uitat cum e să zâmbeşti. Dacă aş putea să dezbrac oamenii de trupul lor şi să le văd sufletul, aş face acest lucru şi eu, ca să arăt ce culoare are sufletul meu. Cred că aşa ar fii cu mult mai uşor să găsim ceea ce cautăm şi să nu umblăm ca şi nişte orbi ce văd doar lucrurile stralucitoare. Lăsaţi prejudecăţile şi încercaţi să înţelegeţi că totuşi adevărata dragoste nu constă în greutatea portmoneului sau parametrii casei ci în strălucirea sufletului şi bunătatea inimii.

Singurătatea

Pe o stâncă în largul mării departe de gălăgie şi aglomeraţie, departe de alte fiinţe vii, stă ea, sirena. Stă singură pe o stâncă care este scăldată de valurile mării. Valurile îi mângâie coada, îi alină un pic suferinţa. Atingerea apei e plăcută, doar aceasta îi mai rămase din toate bucuriile pe care le avuse în viaţa ei. A dus mâna la faţă a şters lacrima ce se rostogolea pe pielea ei palidă. Se mai juca cu coada în apă, stropii săreau în toate părţile iar razele de soare se scăldau în acele mici lacrimi ale mării. Soarele încet se contopea cu marea, era o imagine minunată, vântul încet îi domolea ca în pasionala lor dragoste să nu să se topească. Îi răcorea pe îndrăgostiţi cu adierea sa blândă şi plăcută. Bătea un vânt călduţ ce mirosea a dragoste eternă. Sirenei îi plăcea să iasă din apă seara să privească această scenă divină, contopirea soarelui cu marea. Cerul era de un albastru liniştitor, iar norii erau roz, abea vizibili ce se amestecau pe cerul minunat şi se potriveau de minune. El albastru, ea roz şi trecerea fină dragostea lor ce îi apropie în toate. Scumpa de ea, mai privea pe furiş adesea îndrăgostiţii ce veneau seara pe plajă şi se scăldau goi în marea blandă şi tandra. Marea care plimba apa pe trupurile îndrăgostiţilor, încet şi plăcut, de parcă dorea să-i mai potolească un pic. Îi privea cu nesaţ şi parcă dorea să le simtă trăirile  şi pentru o clipă să fie ea dragostea ce îi făcea pe acei tineri să fie atât de fericiţi şi încântaţi de viaţă. Dorea şi ea să simtă ce e dragostea, fiincă  a auzit atâtea despre ea. Lucruri bune şi frumoase, de şi a mai auzit că doare rău atunci când pleacă de la tine. Că lasă un gol imens şi o durere de nedescris. Dar era gată să plăteacă orice preţ doar pentru ca să simtă o clipă acel fior ce-ţi schimbă întreaga fiinţă. Pe stâncă, se simţa un pic mai bine, soarele practic a părăsit cerul i l-a oferit stelelor, perlelor nopţii, ce străluceau ca şi o speranţă pentru fiecare care le vedea. A ridicat degetul şi a arătat spre o stea, cred că se gândea că acea stea reprezintă speranţa ei, speranţa că poate într-o zi totuşi va veni dragostea  şi la ea în vizită.

Sări în mare, a început să se cufunde tot mai mult în ea, a ajuns la fund, unde peştii minunaţi o înconjurau, unde verdeaţa se ondula după mişcarea apei, era o altă lume. Dar realiza că în lumea ei, nu poate să trăiască dragostea, fiindcă ea era mai diferită, mai neobişnuită. Însă a uitat că dacă ai o inimă e posibil ca dragostea să trăiască în ea. E nevoie doar de o inimă curată care e aptă să primescă şi să sălăşluească această minune numită dragostea. S-a ascuns în adâncurile mării cu visele despre dragoste, unde era sigură că  poate într-o zii speranţa sub formă de stea se va apropia şi mai mult de ea şi astfel şi ea va simţi ceva divin. Minunea numită dragostea vine pe neaşteptate de aceea trebuie să nu o căutăm, să o lăsăm ea singură să ne găsească.

Blestemul

Am o dispoziţie minunată, ajung acasă deschid repede uşa de parcă sunt urmărită. Intru închid uşa de parcă nu aş dori să scap vre-un gând minunat ce mă bântuia toată ziua. Las hainele care mă incomodează, iau ceva mai comod şi lejer, mă simt minunat. Desfac mâinile şi cad pe pat, închid ochii şi mă las dusă pe tărâmul meu magic la care am visat  toată ziua. Creaturi magice şi fascinante trăiesc pe acel tărâm. Acolo totul e în armonie şi toţi sunt veseli şi visători. Acolo te regăsesc şi pe tine. Faptură palidă ce are ce-i mai trişti şi mai pustii ochi din toţi pe câţi îi văzusem. Ai fost blestemat să trăieşti o eternitate, ce nu are nici un rost fără persoana dragă, care mai trăieşte doar în gândurile şi amintirile tale. Pun mâna mea caldă pe umărul tău îngheţat.  Ai primit acest dar fără ca să fii întrebat. Ţi-ai întors faţa spre mine şi parcă am rămas hipnotizată pentru câteva clipe. Din toată faţa doar buzele mai avea ceva culoare. Simţeam că nu trebuie să-mi fie frică de tine fiindcă tu faci ce faci, nu fiindcă îţi place, dar fiindcă aceasta e unica modalitate de a supraveţui. Mam înnecat în privirea ta. Te uiţi atent la gatul meu unde se vede cum viaţa pulsează în mine. Văd cum înghiţi în sec şi mă gândesc, oare ce gust aş avea eu pentru tine? Îmi dai câteva şuviţe la o parte şi încet apropii gura de gâtul meu, mi se opreşte respiraţia de parcă nu aş dori să te  sperii, aşteptarea şi misterul mai mult mă agită decât însăşi gândul ce îmi trece prin cap. Simp respiraţia ta cu pielea mea, trec furnicutile pe gâtul meu, închid ochii şi simt cum pielea mea e atinsă mai întăi de buzele tale reci şi după ceva ascuţit ce doreşte parcă să treacă de obstacolul, numit piele. Dar parcă timpul s-a oprit în loc şi noi împereună cu el. Doar un gând nu a fost stăpânit de timp: "Oare de ce s-a oprit?" Parcă sărutul tău a îngheţat pe gâtul meu, simţeam cum câldura se scurge din mine, dar ştiu că nu e suficient ca să te încălzesc. Am suspinat fiindcă roţile uzate ale timpului se pornise din nou iar durerea  a pătrus prin mine. O durere amestecată cu un frig. Mai apucat cu mâna de ceafă şi simţeam cum sorbeai  viaţa  din mine, dar ai mai lăsat un pic. Te-ai tras de la mine. Am simţit cum ceva cald se scurgea pe gâtul meu, am dus mâna la locul de unde se împrăştia durerea în tot corpul meu. Te uitai la mine cu milă, dar nu aveai de ales, acesta e blestemul. Totul se întunecase am cazut, vântul îmi cânta un cântec de "adio". Vampirul...a trecut prin mintea mea. Am deschis ochii şi instinctiv am dus mâna la gât de parcă chiar am trait aşa ceva. Am observat că geamul era deschis larg, mam apropiat de el şi am văzut o umbră. Am mers la oglindă însă am realizat ca nu-mi mai văd chipul în ea....