Încet plimb ochii pe literele mici ce apar în faţa mea. Aceste mici puncte încep să prindă viaţă şi mă fac să retrăiesc ceea ce redau aceste cuvinte, ce se încheagă şi fac o frază. Mici părţi a unei opere divine apar în faţa mea. În sinea mea zâmbesc fiindcă acestea au fost cândva gândurile mele. Amintirile despre el, pe care acuma le-am abandonat şi despre care nu doresc să-mi mai amintesc. Oare singură pe mine mă înşel? Sau poate singură nu doresc să cunosc răspunsul la această întrebare? Marea zbuciumată din sufletul meu a devenit o mare de calm şi linişte. Nu mă mai regăsesc în amintirile legate de el şi aceasta un pic mă întristează. Dar nu avem ce face, fiindcă unele decizii nu ne aparţin doar nouă. Aşa e făcută viaţa, să cunoşti pe cineva, un timp, să fii alăturea de acea persoană şi după să dispară ceea ce va legat. Recunosc că de la început doare, dar peste un timp te obişnueşti cu acea durere, iar după ea treptat dispare. Dragostea a fost înlocuită cu durere, însă durerea este înlocuită doar cu un gol. Un gol ce te face să regreţi unele momente şi să te bucuri de altele. Toate în viaţa noastră au un rost şi nimic nu trece fără ca să nu lase amprente, pe trupul nostru, pe inima noastră, în mintea noastră. Dar oare suntem noi capabili să facem aşa ca să dispară frica, frica de a mai încerca să mai facem anumite lucruri ce ne-au adus durere? Să mai încercăm să iubim fără ca să ne mai gândim că doare, să încercăm să nu comparăm o persoană cu alta şi cu unele situaţii care ţi se par că se repetă? Doar să ne lăsăm duşi de clipa prezentului care contează cel mai mult. Doar să încercăm să ne regăsim în lucruri mici, care pot avea o importanţă mare pentru noi atunci când nu ştim ce să facem. Ador nimicurile acestei vieţi şi toate câte s-au întâmplat în ea, fiindcă doar aşa realizez că am trăit şi cunosc adevăratul gust al vieţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu