Evadarea

Afară plouă, ea se gândea oare de ce plânge ploaia? Ea lăsă urme pe geam, urme mari. Poate plângea fiindcă iubitul ei nu e alăturea, poate fiindcă era nefericită, poate fiindcă nu mai avea la cine să viseze, dar ea nu era conştientă că acestea erau gândurile ei. Deschise geamul şi lăsă  picăturile de ploaie să cadă pe faţa ei. Se amestecase lacrimile ei cu cele ale ploii, picaturi calde şi reci curgeau pe faţa ei, parcă doreau să spele toată durerea din ea. A mers pe canapea, ploaia nu mai înceta, aceasta era cea mai bună  dovadă că e mare suferinţa ei. Adormise şi nici nu realizase când. Lacrimile se uscase pe obrajii ei palizi, nimic nu visa, faţa ei era tristă. Cum să nu fii trist atunci când eşti copleşit doar de singurătate şi durere. Nimic nu poate şterge aceasta din sufletul ei nici chiar ploaia. Doar ea singură se putea ajuta, mai mult nimeni. Dar credea că nu are forţă şi nici voinţă. La ce bun să încerci să ieşi dintr-o groapă când iarăşi urmează să cazi în ea. Nu se merita efortul. Mai bine stătea acolo în întuneric cuprinsă de singurătate. Dar acuma nu era timp pentru aşa ceva, trebuia să se odihnească. Să încerce să se rupă de la realitate. Somnul era cel mai bun remediu. E ceva ce te rupe de la realitate măcar un pic, jumătate de viaţă e realitate crudă iar cealaltă jumătate e o evadare de la realitate.