Flacăra

 Brusc odaia prinde viaţă. Vocile noastre vesele şi tinere, întrerup până şi tictacul ceasului zgomotos. Repede aprinzi un chibrit, flacăra jucăuşă a sărit de pe el  pe codiţa lumânării, acum  şi ea a prins viaţă, parcă şi lumânarea se molipsise de fericire şi buna dispoziţie.
 De şi era mică lacrimile ei erau mari, oare de ce plânge? Însă lacrimile ei mi-au dat ocazia să te văd, nu doar să te simt. Ploaia bate cu degetele sale agere şi mici în geam, geamul parcă se lupta cu ea. Hainele umede sunt lipite de trupul meu, dar ele erau inutile caci nu mai ascundeau nimic. Iia mea uda se lipise de sânii mei astfel şi mai mult îi scotea în evidenţă. O picătură a alunecat în jos, mai întâi pe gât şi apoi a ajuns pe sâni, cât de mult îmi doresc ca buzele tale să fie în locul ei. Ochii tăi mă chemau la tine, tot mai aproape şi mai aproape, cuprindeam visele ce le aveam în fiecare zi, în fiacre clipă.

 Ploaia ne unise, ea făcuse pasul pe care nu ne încumetam să-l facem noi. Hainele umede şi reci au fost înlocuite cu îmbrăţisările tale tandre şi cu sărutările tale fierbinţi. M-am aplecat peste tine ca să savurez din nectarul buzelor tale. Lumânarea, ploaia ne sunt martorii  promisiunilor noastre. Pe perete doua umbre devenise una, ea se mişca încet, tandru de parca era o frunză care se legăna din cauza vântului jucăus. Lumânarea roşise, oare noi suntem de vina?