Pe o stâncă în largul mării departe de gălăgie şi aglomeraţie, departe de alte fiinţe vii, stă ea, sirena. Stă singură pe o stâncă care este scăldată de valurile mării. Valurile îi mângâie coada, îi alină un pic suferinţa. Atingerea apei e plăcută, doar aceasta îi mai rămase din toate bucuriile pe care le avuse în viaţa ei. A dus mâna la faţă a şters lacrima ce se rostogolea pe pielea ei palidă. Se mai juca cu coada în apă, stropii săreau în toate părţile iar razele de soare se scăldau în acele mici lacrimi ale mării. Soarele încet se contopea cu marea, era o imagine minunată, vântul încet îi domolea ca în pasionala lor dragoste să nu să se topească. Îi răcorea pe îndrăgostiţi cu adierea sa blândă şi plăcută. Bătea un vânt călduţ ce mirosea a dragoste eternă. Sirenei îi plăcea să iasă din apă seara să privească această scenă divină, contopirea soarelui cu marea. Cerul era de un albastru liniştitor, iar norii erau roz, abea vizibili ce se amestecau pe cerul minunat şi se potriveau de minune. El albastru, ea roz şi trecerea fină dragostea lor ce îi apropie în toate. Scumpa de ea, mai privea pe furiş adesea îndrăgostiţii ce veneau seara pe plajă şi se scăldau goi în marea blandă şi tandra. Marea care plimba apa pe trupurile îndrăgostiţilor, încet şi plăcut, de parcă dorea să-i mai potolească un pic. Îi privea cu nesaţ şi parcă dorea să le simtă trăirile şi pentru o clipă să fie ea dragostea ce îi făcea pe acei tineri să fie atât de fericiţi şi încântaţi de viaţă. Dorea şi ea să simtă ce e dragostea, fiincă a auzit atâtea despre ea. Lucruri bune şi frumoase, de şi a mai auzit că doare rău atunci când pleacă de la tine. Că lasă un gol imens şi o durere de nedescris. Dar era gată să plăteacă orice preţ doar pentru ca să simtă o clipă acel fior ce-ţi schimbă întreaga fiinţă. Pe stâncă, se simţa un pic mai bine, soarele practic a părăsit cerul i l-a oferit stelelor, perlelor nopţii, ce străluceau ca şi o speranţă pentru fiecare care le vedea. A ridicat degetul şi a arătat spre o stea, cred că se gândea că acea stea reprezintă speranţa ei, speranţa că poate într-o zi totuşi va veni dragostea şi la ea în vizită.
Sări în mare, a început să se cufunde tot mai mult în ea, a ajuns la fund, unde peştii minunaţi o înconjurau, unde verdeaţa se ondula după mişcarea apei, era o altă lume. Dar realiza că în lumea ei, nu poate să trăiască dragostea, fiindcă ea era mai diferită, mai neobişnuită. Însă a uitat că dacă ai o inimă e posibil ca dragostea să trăiască în ea. E nevoie doar de o inimă curată care e aptă să primescă şi să sălăşluească această minune numită dragostea. S-a ascuns în adâncurile mării cu visele despre dragoste, unde era sigură că poate într-o zii speranţa sub formă de stea se va apropia şi mai mult de ea şi astfel şi ea va simţi ceva divin. Minunea numită dragostea vine pe neaşteptate de aceea trebuie să nu o căutăm, să o lăsăm ea singură să ne găsească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu