Eu mă bucurasem foarte mult, doream să răspund în aşa fel ca să nu par indiferentă dar nici să nu arăt ce simt. Am rămas indiferentă, doar eu ştiam cât era de greu, dar la moment ştiam că doar aceasta trebuie să fac. Astfel am început să ne aruncăm scrisori unul la altul. Într-o zii am scris că sunt tristă. Ai întrebat de ce? “Fiindcă mă simt singură” am scris eu. “Nu trebuie, fiindcă cu gândul eu sunt mereu la tine.” Suna frumos, dar pe cât de adevărat era tot aceasta? Nu mai doream sa-mi fac aluzii, la ce bun, oricum încercam să par indiferentă de şi ce era în interior mă distrugea. Ne mai certam, aceasta mă întrista fiindcă tot timpul descopeream adevăruri care dor. Dar obişnuiam să gândesc că totuşi e mai bine să accepţi adevărul decât minciuna. Lucrurile noi şi oribile aflate despre realitate în care trăiai mă faceau şi mai tristă, dezamagirea se strecurase în inima mea, însă…într-o dimineaţă te-ai hotărt să ieşi din umbră. Am fost nespus de bucuroasă să te pot vedea. De şi totul revenise ai început să-mi zici cuvinte frumoase, oricum simţeam cum umbra dezamagirii, fricii şi îndoelii s-a strecurat în interiorul meu. Încercam să zâmbesc, de şi nu-mi venea. Cu “Te iubeasc” se sfârşea fiecare mesaj, dar aveam impresia că parcă singur încercai pe tine să te convingi că e aşa, dar nu-ţi reuşea. Cuvintele frumoase nu mă mai copleşeau, fiindcă am ales doar adevărul din toate câte erau. Nu mai simţeam durere şi nici singurătate, doream doar să scap de povară, să scap de tine. Am început să simt că te obosesc. Totul încet se stringea în mine. Acuma chiar de eram la lumină întunericul era în sufletul meu. Mă gândeam că am pierdut ceva de preţ mam pierdut pe mine în acest joc care nimic nu valora. Însă eliberarea a fost dulce. Am devenit mai calmă şi cine ştie poate iarăşi va reveni lumina în sufletul meu, însă sunt sigură de un lucru, că niciodată nu am să mai doresc să ajut pe cineva să iasa din umbră la lumină…(sfârşit)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu