Razele soarelui îmi mângâie încet mâna, ştie că îmi este plăcută atingerea lui. Îmi era dor de această atingere catifelată şi magică, care tot timpul mă calmează indiferent de ce se întâmplă în viaţa mea. Roţile mănâncă pământul foarte repede, abea desluşesc unele detalii de la anumite obiecte ce ne iesă în cale. În întâmpinare venea cu o viteză mare o maşină galbenă decapotabilă, la volanul căreia era un tânăr drăguţ. Am zâmbit un pic, de la gândul că decapotabila lui galbena e asemenea unei flori ce atrage multe albinuţe. După imaginar din mintea mea a dispărut decapotabila, casa, care banuiesc că e pe seama maşinii, hainele scumpe, ochelarii, ochii tipului în general tot corpul, iar în interior am găsit esenţa, sufletul. M-am gândit cât de uşor era dacă noi am putea pe toţi aşa sa-i dezbrăcăm de propriul trup şi să vedem esenţa, sâmburele din care izvorăsc gândurile, intenţiile. M-am gândit în acea clipă oare câte albinuţe ar mai fii atras acea persoană fără floarea lui decapotabilă şi oare la fel de colorat e sufletul lui ca şi maşina? De multe ori ne lăsăm orbiţi de nimicurile lumii, care pot fii uşor înlăturate de boală, criză, rugină, foc, apă şi alte puteri naturale. De ce, de cele mai multe ori punem mai presus aceste lucruri in valoare, mai mult deca sufletul omului?
Oare traieşti cu acea maşina sau cu acea casă? Nu prea cred, dar totuşi unii aceptă singuri să se mintă să zică că sunt fericiţi, însă ei cu mult timp în urmă au uitat cum e să zâmbeşti. Dacă aş putea să dezbrac oamenii de trupul lor şi să le văd sufletul, aş face acest lucru şi eu, ca să arăt ce culoare are sufletul meu. Cred că aşa ar fii cu mult mai uşor să găsim ceea ce cautăm şi să nu umblăm ca şi nişte orbi ce văd doar lucrurile stralucitoare. Lăsaţi prejudecăţile şi încercaţi să înţelegeţi că totuşi adevărata dragoste nu constă în greutatea portmoneului sau parametrii casei ci în strălucirea sufletului şi bunătatea inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu