Iarăşi plouă

Afară plouă, totul în jurul meu parcă amorţise. Priveam nostalgic la ploaie, cum lacrimile cerului se întind pe geamul ce  mă separă pe mine de ele. Oare de ce plânge ploaia? De multe ori şi eu plâng fără motiv şi la ce bun să cauţi motive când aşa îţi vine. Ploaia îmi aminteşte  de ceva frumos dar şi trist. Trist fiindcă înţeleg că mult timp se scurse de atuncea, frumos fiindcă era ceva plăcut. Aveam pe atuncea 17 ani, eram tânără după ani, însă destul de deşteaptă pentu vârsta ce o aveam. Nu prea îmi placea să mă împlic în relaţii sau să hoinăresc cu cineva pe alee. Preferam mai mult să citesc o carte sau să scriu. Tot timpul evadam în lumea mea şi acolo trăiam alăturea de visele mele dulci. Însă în acea vară, nu a fost să fie. L-am cunoscut pe el. Era un tânăr plin de viaţă, căruia îi plăcea să hoinărearcă cu amicii săi prin noapte fără frică sau griji. Eu eram timidă de felul meu, nu ieşeam în evidenţă, stăteam mai mult singură şi nu prea reuşeam să leg prietenii. Dacă izbuteam să o fac, acea prietenie era de lungă durată, greu mă apropiam de oameni însă repede mă ataşam de ei. Am început încetul cu încetul să discut cu sora lui care avea aceeaşi vîrsta ca şi mine. Oricum ea nu avea încredere în mine şi de ce ar avea dacă nu mă cunoştea. Ea poate vedea o diferenţă între noi, eu însă nu. Doar nu contează dacă eşti de la sat sau de la oraş, avem acelaş suflet, trăim aceleaşi stări spirituale, visăm la fel. Era o fată închisă, poate fiindcă fratele sau nu prea o lăsa să guste din viaţă, pe când el o făcea din plin. Seara pe când căldura se mai potolea ieşeam la poartă ca să mai schimbăm două vorbe. Mă mulţumeam cu prezenţa ei, coloram singurătatea una la alta căci fratele ei nu o lăsa să mergă cu el, tot timpul zicea:
- Eu sunt băiat şi ştiu ce face un băiat cu o fată şi ce doreşte de la ea, deci să fii cuminte şi să nu te prind că te vezi cu cineva. Era clar că dorea să o protejeze. Ea îmi spunea aceste lucruri şi citeam durerea în ochii ei. Părul ei blond de multe ori îi ascundeau ochii trişti şi dornici să vadă frumuseţea acestei lumi, dorea să guste din dragoste. O înţelegeam şi  o susţineam, doream să o fac să înţeleagă că nu e singură şi eu sunt ca şi ea, singură şi dornică de a gusta din acel fruct dulce-amărui. De multe ori fratelei ei o verifica ce face şi cu cine povesteşte seara, aşa s-a apropiat  de mine. Gândeam logic şi eram conştientă că tot ce îi zicea surorii lui despre  baieţi şi despre dorinţele lor le face şi el, deci devenisem atentă. El mă invitase pe mine şi pe sora lui la o plimbare împreună cu prietenii săi. Era ceva plăcut pentru sora lui fiindcă, era o schimbare înspre bine. El înţelegea că prin intermediul ei putea să ajungă la mine. Mişcare clasică, intuită de capul meu blond. Dar oricum nu lăsam eu aşa de uşor să intre cineva în lumea mea. M-am învăţat de mică sa fac acest lucru, eram sociabilă, îmi plăcea să ascult dar poarta spre visele mele era mereu închisă. Totul a evaluat repede, fără ştirea sau acordul meu, eu am devenit iubita lui. Aceasta aflasem de la prietenii lui care se şoşoteau şi mereu râdeau şi mă întrebau de el. Nimic nu am reproşat, nu m-am revoltat am lăsat totul să decurgă de la sine. La urma urme îmi plăcea şi mie de el. Amica mea îmi zicea.
- Nu îmi vine să cred ce ai făcut, l-ai schimbat pe fratele meu în totalitate, nu mai e cum a fost, acuma şi pe mine mă tratează altfel. Doar zâmbeam ce puteam să zic la aceasta. Seara obişnuiam să ne vedem. Pe când toţi terminau lucru şi era un pic mai răcoare, când întunericul ascundea sărutările tinerilor de ochii lumii. În acea seară am avut parte de o plimbare mai îndepărtată, eram zgomotoşi şi veseli, râdeam şi ne bucuram, atuncea am înţeles cât e de minunat să ai  pe cineva aproape. El era atent şi se comporta frumos, nu îmi era frică că se poate întâmpla ceva rău, aveam încredere în el. Era târziu, stelele nu ne mai luminau calea, fiindcă erau ascunse după nori.

 Picura, pic...pic...mai întâi au căzut câteva picături după ele se înmulţise, era placut să le simţi cu pielea fierbinte, ne mai răcoream şi noi un pic. Eram fericită alăturea de amicii mei, alăturea de el. Simţeam că trăiesc, trăiesc o viaţă reală care poate fii la fel de fascinantă cum sunt şi visele, însă realitate e mult mai plăcută. Mă ţinea de mână şi mă simţeam bine, de parcă întreg universul era cuprins în acea atingere a mâinilor noastre. Pic...pic...cadeau picăturile peste noi dar nu le băgam în seama fiindcă doar eu şi el contam unul pentru altul. Amicii mai râdeau de noi, tot întrebau.
- Când e nunta?
- Când va termina liceul. Le răspundea el şi mă privea ca şi pe un copil, un copilaş care îi era drag. Mă simţeam de parcă găsisem ceva ce pierdusem cu mult timp  în urmă. Nu mă lăsa, mă ţinea de mână  de parcă îi era frică ca să nu fug de la el, dar unde puteam să fug când eram legaţi cu un lanţ invizibil de inimi, un lanţ ce ne lega şi ne făcea să simţim o durere placută. Drumul a fost prea scurt ca şi acele ore petrecute alăturea de el.

  Era târziu când ajunsem acasă, ploaia însă a fost blândă cu noi, ne-a răcorit şi nu s-a încumetat să ne deranjeze. Ma sărutat în grabă şi a plecat. Despărţirea mă durea de parcă a luat ceva important cu el din viaţa mea. Nu aveam somn, dar gândurile despre el mă vizitau, însă treptat adormisem fiindcă ploaia a început să bocănească şi mai tare în geam, parcă îmi cânta un cântec de leagăn. Nu lung mi-a fost somnul pe la mijlocul nopţii am auzit cum mă strigă cineva, m-am gândit că poate e ploaia, însă nu, era el. Cămaşa mea de noapte albă şi părul blond lăsat pe spate, făceau  impresie că sunt un înger. Am ieşit afară, în ploaie.
  El erai acolo, mă striga. M-am apropiat şi mi-a spus.
- Am uitat să-ţi spun, noapte bună. Ploua tare, eram ambii uzi, ne contopisem într-un sărut, ce-l port şi acuma în suflet. Au trecute zece ani de atuncea, dar ploaia îmi mai aminteşte de el. Acuma aş dori să mai repet şi să retrăiesc acele clipe iar şi iar. Atingerea lui caldă dar rece al ploi, însă doar atingerea ploii reci mă mai poate mângâia. Dar din păcate timpul nu-l mai putem întoarce înapoi. Am deschis larg geamul ca să simt măcar ploaia, o parte din amintirile mele. Ploaia parcă încerca să-mi şteargă tristeţea de pe faţă, dar ea nu ştie că singură mă face tristă fiindcă îmi aduce aminte de acele zile în care am fost fericită...

 Pic...pic se contopise picăturile calde şi reci pe obrajii mei, acuma ambele plângeam.
 Oare mă înţelege pe mine, simte ce simt şi eu? Doar ea ştie, cum doar eu ştiu ce se ascunde în inima mea atunci cand aud cantecul ploi pic...pic...pic...

Reflecţia durerii a VII a parte

 Era îngrijorată de alte lucruri şi credea că nu mai e necesar să se mai complice şi cu alte nimicuri. Oricum urma, în curând, să meargă la serviciu şi acolo credea că va reuşi să uite de toate, căci suferinţa altuia te face pe tine mai puternic. Nu dorea să meargă acasă, era o zi splendidă, plăcută, o zi  minunată pentru o plimbare romantică. Iar se lăsa dusă de vise.

     Mergeau încet pe alee, el o ţinea de mână, doar astfel realiza ca el nu e un vis şi bine că o ţinea de mână căci putea să zboare de fericire. Toate sentimentele erau amestecate, era o senzaţie divină ceva ce nu mai simţise până atuncea, doar era atât de tânără şi naivă. Se rupea între el, serviciu, studii însă atunci când eşti motivată şi susţinută le reuşesti pe toate. Prezenţa lui o făcea să zboare, simţea ceva ce nu poate fii descriese în cuvinte, doar poate fii exprimat cu ajutorul  trupului,  gesturilor, privirilor…ceea ce şi făceau de cele mai multe ori, mergeau tăcuţi se ţineau de mâini, se priveau. Ea încerca să-şi închipuie că raza de soare de pe faţă lui e mâna ei, însă era un pic geloasă, dorea ca el să-i aparţină doar ei, doar ei…nu era o egoistă însă acuma a gustat şi din aceasta. 

 Cât de mult ţinea la el, îi plăcea să-i simtă aroma corpului, avea o aromă îmbătătoare, era un drog pentru ea, era ceva ce nu întâlnise. El se imprimase pe pielea ei, astfel mai tot timpul îl simţea alăturea, mai tot timpul era învăluită de vise, de amintiri chiar şi atunci când era alăturea de el credea ca visează. Credea că e prea frumos ca să fie adevărat, dar era adevărat, era în viaţa ei. De multe ori nici nu era nevoie să discute, le era suficientă prezenţa celui drag. Puteau să hoinărească aşa în parc tăcuţi ore în şir, mai tot timpul se ţineau de mână şi când stăteau pe vre-o bancă se uitau în ochii unui altuia, de parca citeau ceva în ei. 

  Trecuse pe lângă  o bancă unde nu demult  au stat ei, aşa de mult a fost atrasă să mai stea acolo, se aşezase încet de parcă îi era frică să fugărească fantoma din visele ei sau mai bine zis trecutul plăcut plin de lucruri fermecătoate, care mai mult  semănau cu basme decât cu  viata reala. 
  
 A început iar să depene amintiri de parcă era o bătrână care depănă un ghem de aţă care nu mai avea sfârşit, dar nici nu dorea să mai dea de capăt  căci îi plăcea sa facă acest lucru, de parcă aceasta era unicul lucru care o mai bucura. Lucruri stranii simţea, se schimbase foarte mult, însă nu regreta că s-a întâmpla. Din contra e mai bine să simţi că ai trăit cu adevărat fie şi un timp scurt şi dupa ai murit, decât să trăieşti murind un timp îndelungat însă să nu ştii ce e viaţa. Acuma realizase că poate şi să moară căci cel mai frumos lucrus-a întâmplat, în viaţa ei. Dar legităţile vieţii nu sunt bazate pe astfel de principii. O rază de soare se juca în părul ei bălai, vântul cu degetele sale a început să-i mângăie urechea, frunzele şopteau ceva, de parcă încercau să-i atragă atenţia, însă nu auzea şi nu mai simţea nimic, din lumea reală, căci total se cufundase în marea de vise şi oceanul de dragoste. Iar telefonul, naiba să-l ia, de afurisit, o trezeşte tot timpul din vise. Trebuie să afle cine o deranjează, căci  o înnebunesc aceste sunete. Dar nu poate să nu existe şi o soluţie pentru această mică problemă, ar fi o soluţie ca persoana care o suna să-i răspundă, însă ea nu putea să facă ceva cu aceasta şi încă ceva să închidă telefonul sau să-şi cumpere o cartela nouă. Dar nici o idee nu a cupris, toate erau parcă proaste, inutile şi fără de sens. S-a hotarât să răspundă nu mai avea ce să piardă căci a pierdut multe în untima lună şi tot a supravieţuit.

Din umbră a II a parte

   Ce bine mă simţeam în partea luminoasă, alăturea de tine. Păşeam nesigur, la un moment dat am ameţit şi ţi-am strâns mâna. Mai privit, cred că mă înţelegeai, fiindcă treceai prin aceleaşi stări. Nu îmi mai era frică să-i privesc pe alţii şi singură să fiu privită. Oricum nu mai aveam ce pierde, deci merita să încerc. Eram  foarte dornică de căldură. Razele mă mângăiau într-un mod plăcut. Îmi amintisem de acele vremuri când am mai fost pe aici, dar acuma aceste amintiri nu mă mai dureau. Pentru mine era important că este cineva alăturea. Cineva care a gustat din amărăciunea suferinţei, deci era cineva care mă înţelegea şi nu mă va făcea să sufăr. Trăiam clipe fericite. Tu încercai această fricire să o înmulţeşti. Erai atent, tandru, vorbeai frumos şi aveai răbdare cu mine. Bucuria ce o aveam în suflet, nu puteam să o descriu în cuvinte. Trăiam ceva ce nu credeam  că voi trăi.

       Dragostea plutea în jurul nostru asemenea fluturilor multicolori, ce ne scăldau inima şi ne lăsau să visăm frumos. Cel mai preţios dar pe care-l ofereai era zâmbetul tău. Vorbeam ore în şir şi nu  ne săturam. De multe ori mă gândeam că e prea frumos ca să fie adevărat, însă când te priveam dispăreau aceste gânduri. Alungam gândurile negre. De această dată doream să trăiesc clipa de acum. Însă toate cum au un început trebuie să aibă şi un sârşit. Am oservat că treptat te îndepărtai de mine şi te apropiai de întuneric. Sigur greşisem cu ceva. Dar oare cu ce? Eram tristă şi iar m-am închis în sine dar de această dată nu am găsit refugiu în întuneric. Dar întunericul te-a înghiţit pe tine. Mă întrebam tot timpul cum eşti? Ce faci? La ce te gândeşti? Mult mai mult a persistat tristeţea decât fericirea.

Dar într-o zi am primit o pasăre din hârtie, un origami. Am văzut că scria ceva pe ea:” Din întuneric. Bună seara. Ce mai faci? Eşti bine?” Se pare că înca nu ai ajuns acasă, păcat  aş fi vrut să stăm de vorbă, îmi lipsesc conversaţiile cu tine, îmi lipseşti tu” ... ( va urma )

Ultima rugăciune

El dispăruse, de această dată definitiv din viaţa mea şi am înţeles că nimic nu îmi mai rămâne decât să mă rog pentru el. Îngenunchez, lipesc palmele una de alta, îmi îndrept privirea sus, de parcă aş dori să ştiu că totuşi cineva mă ascultă, cu vocea stinsă adresez ultima mea rugăciune pentru el:

“ Doamne Tatăl meu Ceresc, îţi mulţumesc că ai auzit  rugăciunile mele şi că ai răspuns la ele. Mi-ai dat ce am cerut, l-am văzut, am vorbit cu el, am înţeles ce simt pentru el. Eşti un Tată Măreţ auzi până şi acele rugăciuni care nu sunt de creştin adevărat. Te rog nespus de mult să-mi auzi şi de această dată rugăciunea. Apără-l de tot ce e rău, de depresii, stres, durere, chin, singurătate, probleme, de tot ce e rău. Dă-i tot ce îşi doreşte el cel mai mult, atingete de tot ce face el, binecuvântează-l din plin cu înţelepciune, dragoste, răbdare. Apără şi persoanele care îi sunt dragi. Fă aşa ca în viitorul lui să apară o nevastă iubitoare, un copilaş dulce, o familie unită şi împlinită. Ascultă-i tot timpul ruga, apleacă urechea la ea, ajută-l şi susţine-l mai mult decât pe mine. Ia orice tristeţe şi povară de pe inima lui şi pune-o pe umerii mei. Şterge orice lacrimă de pe obrazul lui şi să mi-o dăruieşti mie. Ia zile din viaţa mea şi dale în dar lui. Dăruieşte-i lui îngerul meu păzitor astfel încât să aibă doi îngeri. Fă ca în unele nopţi să audă suspinul meu şi să-şi amintească de mine. Ia fericirea, dragostea, liniştea din viaţa mea şi în schimb dă-mi suferinţa lui iar lui liniştea, pentru dragostea mea de la el să primesc chin şi în schimbul fericirii mele care doresc să i-o cedez lui, să-mi dai tristeţe. Te rog nespus de mult să fii cu el în orice clipă al vieţii lui.                                                                                                                      

                                                                                                                           Amin ”

După m-am ridicat în picioare, simţeam cum o parte din mine murise sau poate îngerul meu, dragostea, fericirea, liniştea au plecat către el. Doream nespus de mult măcar el să fie fericit şi să înţeleagă că totuşi cineva s-a gândit, se gândeşte şi se va gândi la el. Imediat e un an de când disparuse din viaţa mea, dar eu încă mă mai rog,  nu ca şi ultima oară, în genunchi şi cu lacrimi în ochi. Ştiu că Domnul îmi ascultă rugăciunile, iar el merită tot ce e mai bun şi frumos. Cred că aceasta e adevărata dragoste, să te rogi pentru cineva, chiar de ştii că te-a rănit şi ştii că niciodată nu ai să mai vezi acea persoană însă ţie oricum să-ţi pese. Indierent dacă ai cules după el doar durere, tristeţe şi dezamăgire.

Reflecţia durerii partea a VI a parte

   În sfârşit a ajuns la bibliotecă, urma să se pregătească serios, trebuie să dea totul uitării şi să meargă mai departe. Dar şi aici printe miile de gânduri străine, milioanele de imagini din diferite colţuri ale lumii, printre atâtea ramuri ale ştiinţei, ea a găsit  amintirile sale. Parcă erau selectate şi astfel era imposibil să se piardă printre celelalte gânduri. Totul îi era atât de cunoscut, dar şi necunoscut, atât de familial dar şi străin, ştia că nu e pentru prima oară aici dar totuşi gândul că e ceva nou după aşa o lungă pauză, o speria. Îi plăcea să citească, aceasta o făcea să zboare alăturea de eroii cărţilor, să viseze alăturea de ei, să plângă şi să râdă cu ei.

   Toate acestea o făceau să treacă prin dverse stări, o carte i se părea mai reală decât propria viaţă, îi plăcea să se dedice total acelei opere. Dar în ultimul timp  nu prea citea. În ultimul timp mai mult se preocupa de partea fizică nu şi de cea spirituală. În ultimul timp în general uitase drumul spre acest loc, căci era preocupată cu alte nimicuri care la acea perioadă i se păreau lucruri  importante. Doar acuma a început să înţeleagă că ea nu mai avea timp liber si pentru ea, pentru nevoile sale, era total absorbită de el de existenta lui de problemele lui.

 E rău când depinzi de cineva, tot timpul eşti în aşteptare, de parcă aştepţi un tren care nu mai vine. E greu să-ţi faci propriul program dupa programul cuiva, de parca e programul umbra sau e reflecţia programului cuiva în oglindă dar e pe dos, da e pe dos pentru cel ce trebuie să poată combina propriul program cu programul altcuiva. De ce, ea tot timpul era acea persoană care trebuia să facă sacrificii? De ce pe ea tot timpul mai mult o afectau şi de ce pe ea mai mult o durea? Acuma nu mai avea rost să caute răspuns la aceste întrebări căci nici un rezultat nu îi va aduce.

  Locul ei preferat, de lângă geam unde încercau să mai pătrundă razele soarelui, era liber. A ales cartea necesară, a scos caietul şi creionul care la un capăt era ros de atâţea nervi, de parcă el era vinovat de toate câte se întâmplau. A început să răsfoiască cartea pentru a găsi cuprinsul. O rază de soare nu o lăsa în pace, o mângâia încet pe obraz, de parcă încerca să o ciupească, dar nu putea caci îi era milă şi  nu doare să-i facă ceva, din contra dorea să o facă să se simtă  bine. Acea căldură îi amintise de mâinile lui, cum obişnuia şi el să vină la bibleotecă după ea. Ea însă mai tot timpul nu-l observa, era total absorbită şi fascinată de carte, el încet se apropia din urma ei şi o ciupea de obrăjori, aşa cum obişnuiesc să facă bătrânii copilaşilor dragi şi scumpi. După, încet o mângâia cu palma pe obraji de parcă îşi cerea iertare şi sigur că o convingea. El nu a făcut  toate acestea cu intenţie. Îşi mai amintea cum ea, nerăbdătoare se ridica de pe scaun ca să poată sa-l privească în ochii, de şi nu- i vorbea privirea ei îi spunea totul. Îi spunea lui cât de mult i-a lipsit, ce dor i-a fost şi că nu mai doreşte ca el să mai plece. Tot aceasta o distăgea de la ceea ce citea, a citit  o frază de zece ori şi tot  nimic nu înţelegea.

   Cum să mai poţi înţelege când capul îi este în altă parte, când gândul este alăturea de el…vai clipe frumoase, pentrecute cu el. Cât de mult îi lipsesc acele lucruri mărunte care o făceau fericită. Le aprecia şi atuncea, cunoştea adevărata  valoare. Dar acuma parcă şi mai mult a început să le aprecieze şi au început să aibă o valoare şi mai mare. Noi nu ştim să apreciem când avem, doar când pierdem şi chiar de am preţuit tot nu a fost la adevărata valoare. Nu ştie ce ar da, ca să le mai trăiască iar şi iar. Dacă ar veni cineva la ea şi ar zice că poate să mai trăiască o zi alăturea de persoana dragă însă în schimb sa-i dea viaţa, ea ar accepta acest lucru, fără ca să se mai gândească, căci ce e viaţa ei fără de el. Treptat din mintea ei, tot ce a fost rău legat de el, a dispărut. Lucru straniu căci nu  mulţi pot să mai iubească după ce au urât. Dar de ce să se ascundă, îl mai iubea, indiferent de ce s-a întâmplat, doar fără inima nu poţi trăi iar inima ei era dragostea pentru el. A lăsat să simtă dragostea, doar aşa se poate vindeca. Înţelegea acest lucru, dar mai erau momente când furia o mai cuprindea. Însă în singurătate poţi să te controlezi. Nu putea să citească, orice nu încerca tot la el sa gândea, era o pierdere de timp, mai bine  mergea la o plimbare, acolo poate visa cât doreşte. Cu atât mai mult acuma nu are program, se bucura de timpul liber, încearca să savureze din fiecare clipă. Dorea să viziteze unele locuri la care s-a gândit, când era cu el.  Dar nu putea să meargă căci nimic nu o mai fascina,  fără de el. Era total cuprinsă de el, doar el in jur, toate  vorbeau despre existenţa lui.

  Acuma avea libertatea de a trăi dupa propriul program, propriile reguli. Însă aceasta nu prea o bucura. Mergea încet de parcă îşi număra paşii, de parcă trebuia să ajungă undeva, de şi nici ea nu ştie cum, unde sau când. Încetul cu   încetul  a ieşit din parc, nici nu realizase acest lucru, dar iar telefonul enervant   nu o lăsa în pace. A scos iritată telefonul din buzunar şi a înţeles că nu se merita să răspundă că ar trebuii  din trecut totuşi să mai respecte ceva şi anume obişnuinţa de a nu  mai răspunde la numere necunoscute sau  la numere ascunse. A închis, era sigură că nu se merită să mai răspundă, căci oricum de la ultimele apeluri de acest gen nimic nu a aflat.

Doar eu...înainte de somn

Înainte de somn, iau pătura cu vise şi gândurile plăcute cu mine. Încerc să le adun pe toate câte s-au întâmplat în această zi şi realizez că a fost o zi minunată, plină de zâmbete, dragoste, bucurii. Îmi ador prietenii ce mă ajută să-mi colorez ziua cu cele mai frumoase culori ale curcubeului. Fiecare amic reprezintă o culoare, o culoare fară de care curcubeul fericirii mele nu ar fii complet. Iarăşi ajung să spun noapte bună chipului din cealaltă parte a oglinzii, realizez că are un zâmbet superb şi că ziua ei a trecut foarte bine. A avut parte de vise, a încercat să evite tot ce o întristează, a văzut lucrurile altfel. Iau toate evenimntele plăcute şi le pun în perna mea cu vise. Încer sa le aşez aşa ca să nu să se încurce. Ador ziua care a trecut şi mă face curioasă ziua ce va veni. Noi posibilităţi, noi amici, noi vise, gânduri şi alte lucruri doar minunate. Am început acuma să văd lumea cu alţi ochi, să observ doar binele din oameni şi  din această viaţă. Alung norii tristeţii şi disperării, înlătur aceste lucruri şi realizez că a dispărut durerea. Am realizat că dacă doresc să fiu fericită e nevoie să fiu DOAR EU aşa naturală, liberă şi veselă. Le mulţumesc amicilor că astăzi au fost alăturea de mine, voi mă ajutaţi să văd lumea în  culori mai vii. Noapte bună, la toţi. Fie ca doar gândurile frumoase şi plăcute să vă viziteze noaptea. Strâng gândurile frumoase ca să le dau viaţă în visele mele. Fiţi fericiţi până şi în vise. Vă invit în minunatele  mele vise. Noapte bună.

Din umbră

   Părea totul pustiu, străin, distant. Eram asemenea unui copil lipsit de căldură, atenţie, dragoste. Stăteam ghemuită în colţul întunecat şi abandonat. Îmi era frică să păşesc în partea luminoasă. Nu doream să fiu văzută, doream să mă ascund de toţi, de parcă ascundeam ceva urât, monstruos. M-am închis în sine, asemenea unei scoici. Dar aveam puteri să mă ridic, am şters lacrimile, dar nu mă încumetam să râdic capul. 

    Cândva am fost pe partea luminoasă, dar nu pentru mult timp, nu era pentru mine. Mai bine nu vedeam nimic şi nu arătam nimic, nu ofeream şi nu acceptam. O lumină plăcută şi caldă simţeam în dreptul inimii, doar ea mă făcea să nu renunţ. Păşeam atent şi nesigur, de parcă abea începeam să învăţ să merg. Purtam ceva în mine, ceva rar dar şi fără de preţ. Aveam de oferit, dar...

   Când mă privea cineva încercam să mă ascund după părul meu lung. Priveam cu ochii trişti din întuneric pe cei ce erau în lumină. Îi priveam cum se iubesc, cum se bucură, cum trăiesc. Tot aceasta nu era pentru mine. Într-o zi, te-am zărit pe tine. Tocmai ai păşit de la lumină spre întuneric şi atît de mult îmi plăcea să te admir, în secret, aşa pe furiş. M-am gândit oare ce te-a făcut să renunţi şi tu la lumină şi la tot ce oferea ea? Nu te mai vedeam dar în schimb te simţeam. Erai aproape. Ambii, prima perioadă am fost tăcuţi. Peste un timp ai rupt liniştea. Poate te plictiseai. Mai mult ascultam decât povesteam, îmi plăcea să aud vocea ta şi felul de a expune gândurile.  Aveai o voce plăcută şi caldă, o voce ce te linişteşte.  Încet am început să îndrăgesc vocea ta şi felul de a mă linişti şi încuraja să ies la  lumină. Încercai să mă convingi că e plăcut să fii văzut şi fiecare are ce arăta, că trebuie să rup acea distanţă între mine şi lumină.  

    Într-o zi mi-ai atins mână şi mai întrebat dacă aş avea curajul să păşesc împreună cu tine spre lumină? Am zis că aşa îmi este mult mai uşor. Simţeam căldura mânii tale, acea căldură mă liniştea şi mă facea mai puternică. Am păşit încet, cred că ai fost curios să-mi vezi chipul căci pănă atuncea mi-ai cunoscut doar sufletul. Ziceai că am o inimă mare şi sunt foarte frumoasă. Că am ce arăta lumii şi lumea cu siguranţă va fii uimită. Mi-am văzut piciorul la lumină. Ce bine arată piele mea scăldată în razele soarelui. Aveam o piele palidă și fină care cred că era dornică de lumină şi căldură, uitasem de acele senzaţii plăcute pe care le avusem  cândva. Păşeam nesigur, mai îndemnat ca să nu-mi fie frică că eşti alăturea şi mă susţii. Am întins o mână spre lumină.  Am zărit rochiţa  mea albă, parcă prindeam aripi, lumina din interiorul meu devenise mai mare, simţeam o fericire imensă de nedescris. 

    Am păşit ai venit şi tu după mine. Mă dureau ochii de la atâta lumină, încercam să fac aşa ca să mă acomodez să învăţ să traiesc o viaţă nouă. Totul era nou în jurul meu. Nici nu am remarcat cum mă priveai. Mi-ai dat o şuviţă de par la o parte, ai zis că doreşti sa-mi vezi mai bine  faţă. Am roşit, nu mă aşteptam. Uimirea se cirea pe faţa ta, nu ştiu de ce. Mă priveai, cred că erai copleşit, nu te aşteptai să mă vezi sau era altceva la mijloc. 

   Nu aveam curaj să ridic ochii, dar mai apucat de bărbie şi mi-ai ridicat  capul. Mai privit în ochi şi ai şoptit:
- Sunt cei mai trişti ochi pe care i-am văzut. Oare de ce, sunt trişti? Nici eu nu cunosc răspunsul la această întrebare...( va urma )

Doar eu

Astăzi am hotărât să fiu eu, doar eu. Fără farduri şi cercei, inele si haine cu sclipii şi paete. M-am trezit de dimineaţă cu o dispoziţie de a le face pe toate şi de a fii mai aproape de natură. Ca de obicei dimineaţa merg la baie şi mă uit în oglindă ca sa văd măcar pe cineva care mă priveşte atent. Văd acolo un chip trist şi palid, de obicei dimineaţa pare mai frumos. Poate fiindcă încă nu s-au atins problemele de el şi încă nimic nu a reuşit să-l întristeze. Se întâmplă şi să-mi zâmbească, dar mai rar, în ochii ei citesc o tristeţe fără sfârşit. Parcă ar dori să scoată din ea sufletul afară şi să arate lumii ceva, dar poate nu are ce arăta. Gândurile o străbat, aşa cred fiindcă văd cum nişte dunguliţe mici apar pe fruntea ei. Nu sunt aşa de pronunţate, credcă nu îi este specific să gândească mult. Realizez că pe chipul ei au apărut riduri mai pronunţate în jurul ochilor şi gurii. A început să zâmbească mai des, m-am gândit eu. Şi bine face, la ce bun să fii posomorâtă, cu aceasta nimic nu se rezolvă. După ce îi urez o zii buna, încet încep să mă îmbrac. Astăzi  îmbrac pe mine doar alb şi negru, nu doresc să atrag atenţia cuiva. Privest cum fumul din cană se zbate, se ondulează de parcă doreşte să-mi spună ceva dar nu-i ajung cuvinte, duc cana la gură şi-l mai domolesc un pic. Sunt pregătită să înfrunt o nouă zii, să trec prin stări noi, să descoper ceva minunat. Viaţa e frumoasă indiferent  de ce ne aduce ea. Doar deschide ochii şi vezi şi tu aceste lucruri minunate ce ne le oferă viaţa.

Scrisoare către tine

Ea

Nici nu ştiu cât de norocoşi sunt acei oameni care te pot vedea, te pot auzi, simţi aproape, atinge. Aş dori să fiu un firicel de iarbă şi să mă încâlcesc în părul vântului iar el sa mă ducă până la tine. Să mă culegi din părul lui şi să mă pui într-o carte, unde paginile îngălbenite să mă cuprindă. Iar seara când mergi la culcare şi iai cartea cu tine să mă găseşti şi pe mine acolo în carte. Eu însă să te privesc şi tot să nu mă  mai satur, din contra tot mai mult să doresc să te privesc. Să simt aroma corpului tău şi în unele momente să mă plimbi încet pe buzele tale. Un firicel de iarba aş dori să fiu fiindcă aşa am mai multe şanse să te am aproape. Şi să fie fericiţi acei ce îţi pot vedea zâmbetul, chipul şi ochii tăi care îmi sunt dragi.

El

Firicel de iarbă de ai fi eu te-aş păstra cu multă dragoste într-o batistă în buzunar lângă inima mea să simţi cum îmi bate inima când mă gândesc la tine. Să te am aproape tot timpul, la tot pasul. Ai apărut în viaţa mea când aveam mai multă nevoie. Când am jurat că nu am să mai iubesc niciodata. O rază de lumină a intrat în viaţa mea şi mi-a dat putere să sper să pot spune din nou te iubesc. De şi cuvintele nu pot descrie cât de mult, te iubesc, eu totuşi continui să ti-o spun. Nu pot crea mari povestiri însă ceea ce îţi scriu este din inimă.

Ea

Bătaile inimii tale, mar face să înţeleg că viaţa mea totuşi are un rost şi se merită trăită. O clipă să fii trăit însă să ştiu că eşti fericit, aş da totul pentru aceasta chiar şi propria viaţă. Nu se ştie cine a avut o nevoie mai mare tu sau eu, însă este clar că ambii am suferit prea mult şi merităm acuma din plin tot ce trăim ce simţim ce avem unul pentru altul. Iubirea e un dar ce nu aşteaptă să fie aprobată, ea doar vine îţi cucereşte inima, îţi fură liniştea, te face să visezi. Poţi face promisiuni şi să încerci, însă când vine dragostea tot ce ai construit se surpă de la o singură atingere. Fii liber lasă ca această otravă plăcută şi îmbătătoare, să se amestece cu sângele tau. E o otravă ce nu are antidot şi fără de care nu mai poţi trăi. Să ştii ca voi rămâne pentru veşnicie firicelul tău de iarbă care stă lângă inima ta şi simte dragostea ta.  

Făuritor de îngeri

Îmi lipseşti enorm, dar cred că acest sentiment îţi este cunoscut. Am nevoie de tine cum am nevoie şi de aer. Te doresc în viaţa mea mai, cum doreste pasărea un cer, stelele o lună, firicelul de iarbă soarele. Mă simt pustie şi fără de rost cândnu eşti aproape de mine. Îţi duc lipsa enorm şi încerc să te regăsesc în cele mai mici şi neânsemnate lucruri. Nu îndrăznesc să visez fiindcă cred că nici pe jumătate nu-mi pot închipui din ceea ce îmi poţi tu oferi. Tu eşti fauritor de îngeri, înveţi înveţi îngerii să-şi recapete iarăşi aripile şi să zboare mai sus decât au facuto. Acuma aripile mele sunt mai mari şi mai luminoase, mai rezistente. Am o pereche de aripi puternice şi divine ce sunt crescute din adâncul inimii tale. Îmi pare rau ca eu nu pot zice doar, te iubesc. Dar îmi place să compun o întreagă poveste despre aceasta. Însă aşa sunt eu, doar aşa te pot face să simţi ceea ce simt eu, doar prin aceasta pot să-ţi transmit, trăirile mele. Nu îmi ajung cuvinte să le exprim pe toate. Te iubesc, nespus de mult şi nimeni nu poate lua aceasta de la mine, doar dacă mi se  scoate inima şi nici atunci fiindcă ai să rămâi în mintea mea ca o stea stralucitoare ce m-a salvat de întuneric.

Viaţa

Când nu ştii ceva, viaţa te învaţă. De nevoie trebuie să cunoşti toate legităţile ei, e mai bine să învăţăm din greşelile altora, însă totuşi noi mai mult preferăm propriile greşeli. Suntem naivi sau nesăbuiţi. Nimeni nu poate zice de ce face un lucru sau altul. Când ne pare că durerea a dispărut şi nu a rămas nici urmă din ea, ne înşelăm fiindcă e doar un pic de rapaus pentru un val nou, poate mult mai puternic, mai devastator. Viaţa e o lungă suferinţă, o durere infinită. De ce oare, să mai trăieşti când mai mult plângi decât zâmbeşti, mai mult eşti trist decât vesel, mai mult  pesimist decât  optimist? Singuri ne înşelăm, creând nişte fantome ale fericirii. Imitaţii jalnice care nici pe aproape nu seamănă cu realitatea, dar cum să semene când nici noi nu ştim ce înseamnă aceasta. 

 Speranţe, deşarte, amare, care intră ca şi spinii tot mai adânc în sufletul tau şi care e dureros să-i scoţi, îţi  sfâşie sufletul, în aşa fel  încât crezi că unica scăpare e doar moartea. În ochii careia gasim alinarea, pacea mult aşteptată. Moartea, care te scapă de suferinţele trupeşti şi te face să uiţi ce ai trăit. Trecutul, prezentul şi viitorul se amestecă, se contopesc cu infinitul cu clipa, astfel tu eşti o parte din univers, atfel tu eşti universul ce mă înconjoară. Aş dori să scot durerea din mine, din alţii. Să scot acel spin ce intră tot mai adânc. Am sperat că cineva mă va ajuta, însă ajutorul tot timpul vine de la cei ce singuri suferă. Cred că ei mă înţeleg mai bine.  Pot să zic că-mi urăsc viaţa, urăsc cel mai de preţ dar pe care îl avem, căci în viaţa mea e doar loc  pentru singurătate, suferinţă, durere, lacrimi, aşteptări îndelungate, speranţe deşarte, momente dificile şi minciuni, foarte multe minciuni care nu pot  fii iertate fiindcă nu urmăresc nici un scop onest. O, viaţă, cât de mult aş dori să întorc aceste daruri la cei ce mi le-au oferit şi ţie la fel să-ţi dau tot ce mi-ai oferit.

  Ultima suflare va fii cel mai de preţ dar, o aştept cu nerăbdare, ultima suflare. Ca o gură de aer proaspă într-o dimineaţă de primăvară când în aer plutesc diverse arome, când roua mângâie cu gingăşie frunzele florilor, când soarele încearcă să aducă o zi nouă şi minunată. Ultima gură de aer care va trece ca un impuls ce îmi va şterge toate amintirile şi trăirile. Ce va face ca trupul meu să zacă fără mişcare, ce va aduce liniştea atât spirituală cât şi fizică. Ultima gură de aer ca o binecuvântare mult aşteptată ca şi credinţa într-un lucru imposibil dar foarte frumos şi  fascinant. Ultimile clipe sunt cele mai dulci fiindcă sunt ultimile. Dulcele se amestecă cu amarul, astfel simţi adevăratul gust al vieţii. Guşti ani de viaţă într-o singură clipă...

    De ce acuma nu pot să şterg amintirele din capul meu, să le distrug ca şi pe o casă din carţi de jucat şi în locul lor să pun vise frumoase. Să încer să-mi imaginez măcar pentru o clipă că sunt fericită, că sunt acolo unde nu am fost, cu cine nu există şi am făcut ceea ce nu poate fii.  Se zice că nimic nu e imposibil, doar trebuie să-ţi doreşti foarte mult acest lucru, însă e mai bine să nu te hrăneşti cu vise şi nu e sigur să pui fericirea ta în alt om, căci o risipeşti fără rost. Doresc să mulţumesc vieţii doar pentru o încecare de a crea fericire şi pentru mine…îţi mulţumesc dar nu a mers, nici pe aproape nu am  fost.

...

Durerea e pierdută, nimicul m-a ucis
Iubirea mea ce-a mută, strigă în necuprins,
Nu am aflat amarul iubirii mele dulci,
Dar am aflat suspinul al aşteptării lungi.

Dragostea adevărată

Dragostea nu poate fii calculată, ea nu are parametrii. Însă există un simbol pentru a o reprezenta, este simbolul infinitului. Dragostea poate fii asemenea focurilor de artificii, ea se aprinde pe neaşteptate pe bolta destinului nostru, cu cele mai diverse culori, provocând o bucurie imensă. Dar, nu durează mult, ea repede trece. De şi ador focurile de artificii eu nu mi-aş dori o asemenea dragoste. Dragostea nu e un eveniment care ar trebui sa dureze câteva zile sau luni.  E ceva ce ar trebui să dureze până la ultimul sărut, ultima suflare. Dragostea e când nu poţi trăi fără cineva…dragostea înseamnă să doreşti să îmbătrâneşti cu cineva şi anume cu acea persoană  care te acceptă aşa cum eşti şi care ar putea să te susţină în toate pe câte vor urma să se întâmple în viaţa ta.  Dragostea e o fericire împărţită la doi. Iar fericirea mea începe cu tine şi sfârşeşte cu tine. Deschide larg braţele şi cuprinde această minune ce îţi poate schimba viaţă şi te poate face să crezi că viaţa se merită trăită aşa cum e, cu bune şi cu rele. Însă cel mai mult se merită trăită fiindcă putem să iubim şi să fim iubiţi. O mai mare minune în viaţa noastră nu se poate întâmpla.

Aşteptarea

Pentru cei ce aşteaptă, timpul se face duşman. Dacă eşti departe de persoana dragă un minut ţi se pare o oră, o oră se transformă într-o zi, zilele în săptămâni, luni, ani şi tot aceasta devine o veşnicie, chinuitoare,din care parcă nu mai ai scăpare. Departe de cei dragi nisipul timpului din clepsidra vieţii se scurge încet. Timpul te omoară. Şi de multe ori te întrebi dacă această aşteptare se va sfârşi. Aştepţi ceva ce sigur îţi va aduce bucurie, astfel viaţa devine un lung vis neîmplinit, plină de regrete, fiindcă te-ai limitat la ceea ce va fii şi nu ai trăit ceea ce este. Nu poţi să fii în prezent dar să trăieşti cu viitorul. 

 Fiece zii e o nouă şansă, că poate aşteptările se vor sfârşi, însă la fel…în fiecare zii suntem dezamăgiţi că nu primit ce merităm. Plângi fiindcă încă o zii a trecut din fericirea pe care o aştepţi şi care poate nu va mai veni. Dar timpul se opreşte doar în braţele morţii, doar acolo îţi găseşti alinarea şi doar acolo toate aşteptările noastre se transformă în scrum. Te rog, să vii şi să pui capăt aşteptării, astfel ai să-mi oferi un prezent real.

Reflecţia durerii a V a parte

      Noaptea trecuse repede, nimic nu visase, era mai bine aşa, căci atunci când visează se trezeşte obosită. Aşa e sigură ca va fii plină de energie şi după pastilele pe care le primea ea, era imposibil să mai fii energic căci tot timpul îti este  somn după ele. S-a ridica din pat  si a ramas uimită căci dormise cu patul strâns în  halatul de baie. Nici nu a observat cum a călcat poza, care a alunecase sub canapea, disparuse total ca după poate iar să apară şi  iar să-i provoace durere…

    O zi nouă, noi posibilităţi, noi încercări, totul nou pentru ea. Trebuia să se înveţe iar să trăiască singură. Dacă înainte nu avea amintiri îi era mai uşor, insa acuma îi este mult mai greu, dar totuşi e posibil. Razele catifelate ale soarelui îi mângaiau pielea, vântul se juca cu părului ei bălai care semănau cu nişte spice împrăştiate pe tot spatele, în ochii ei  verzi, lumea părea mai tristă. În ochii ei se ascundeau codrii, în părul ei lanuri de grâu, însă în inima ei tot timpul ploua şi era trist.

 

 Deseori i se părea că are un suflet rece, care nu mai poate fi încălzit, ea mai credea că fericire pentru ea nu mai există, iar dragostea e cel mai mare duşman al ei. În fieca seară se ruga ca inima ei să fie împietrită pentru ca dragostea să nu mai pătrundă în inima ei bolnavă. Ea credea că nu mai poate găsi tratament, deci uitarea e cel mai bun leac. În sufletul ei erau strânse toate viscolele, ploile, norii grei. Dar totuşi cel mai mult o speria, realitatea. Realitatea care o apăsa în fiecare zi. Cel mai mult  urăşte dimineaţa când începe o noua zi şi ea trebuia din nou să revină la realitate. Lumina plăcută şi caldă a soarelui care o mângâia pe faţă, o mai liniştea un pic şi îi făcea curaj să păşească într-o nouă zi. Îi era frică de necunoscut, de tot ce e nou, nu îi plăceau schimbările sau surprizele. 

 A deschis larg geamul şi a lăsat aerul proaspăt să pătrundă în cameră unde era ea şi singurătatea. Trilurile păsărilor au început să-i răsfeţe urechile, afară ningea încet, vântul ducea petalele florilor de măr departe de aceste locuri. Mirosea a primăvară, a viaţă, a speranţe. Visele în acea dimineaţă parcă încercau să devină reale. Şi-a cuprins umerii cu mâinele sale mici, aşa obişnuia el să facă în fiecare dimineaţă. A şi uitat că îi mai duce lipsa şi trecuse o lună de când totul  a luat sfârşit. A închis ochii şi s-a legănat ca şi o frunză prinsă de ramura copacului. Au apărut gropiţe în obrajorii ei, un zâmbet s-a schiţat pe faţă ei de înger. Cred că iar este copleşită de vise, iar ea încerca să le cuprindă în aşa fel încat ele să pătrundă adânc în sufletul ei şi acea caldură să rămână acolo. S-a rotit rapid pe vârful degetelor, părul ei s-a împrăştiat pe umeri, hainele au început să-i cuprindă trupuşorul fraged, care trecuse prin atâtea dar totuşi nu a cedat. A zburat din casă de parcă avea aripi, nu înţelegea ce se întamplă cu ea. Zbura spre visul ei, dar brusc o lovitură puternică a trezit-o din vis şi din această amorţire plăcută:

  - Data viitoare când ieşi din casă, să nu uiţi să  te cobori de pe nori.

El parcă a citit în privirea ei acea stare de nelinişte amestecată cu o fericire neexplicabilă. Ochii lui reci au trezit-o la realitate şi brusc totul din jur a devenit sumbru, rece şi atat de real. S-a izbite de realitatea crudă care îi tăiase aripile, care îi interzicea să mai viseze, care încerca mai tot timpul să o sufoce, straniu lucru, căci nu poţi toată viaţa să urăşti realitatea din care faci parte chiar şi tu.

Flacăra

 Brusc odaia prinde viaţă. Vocile noastre vesele şi tinere, întrerup până şi tictacul ceasului zgomotos. Repede aprinzi un chibrit, flacăra jucăuşă a sărit de pe el  pe codiţa lumânării, acum  şi ea a prins viaţă, parcă şi lumânarea se molipsise de fericire şi buna dispoziţie.
 De şi era mică lacrimile ei erau mari, oare de ce plânge? Însă lacrimile ei mi-au dat ocazia să te văd, nu doar să te simt. Ploaia bate cu degetele sale agere şi mici în geam, geamul parcă se lupta cu ea. Hainele umede sunt lipite de trupul meu, dar ele erau inutile caci nu mai ascundeau nimic. Iia mea uda se lipise de sânii mei astfel şi mai mult îi scotea în evidenţă. O picătură a alunecat în jos, mai întâi pe gât şi apoi a ajuns pe sâni, cât de mult îmi doresc ca buzele tale să fie în locul ei. Ochii tăi mă chemau la tine, tot mai aproape şi mai aproape, cuprindeam visele ce le aveam în fiecare zi, în fiacre clipă.

 Ploaia ne unise, ea făcuse pasul pe care nu ne încumetam să-l facem noi. Hainele umede şi reci au fost înlocuite cu îmbrăţisările tale tandre şi cu sărutările tale fierbinţi. M-am aplecat peste tine ca să savurez din nectarul buzelor tale. Lumânarea, ploaia ne sunt martorii  promisiunilor noastre. Pe perete doua umbre devenise una, ea se mişca încet, tandru de parca era o frunză care se legăna din cauza vântului jucăus. Lumânarea roşise, oare noi suntem de vina? 

Nu te opri din scris

   Am fost în casa disperării, am muşcat din mărul durerii şi am fost zdrobită de vântul dezamăgirii. Doar după ce le guşti şi le simţi pe toate poţi să devii un scriitor. Marii poeţi datorită suferinţei au dat naştere le cele mai frumoase opere, un mare preţ au plătit pentru aceasta însă unii cred că se merită. Din ceva atăt de urât să se nască ceva atât de frumos, inocent, plin de viaţă. Măcar dacă nu poţi retrăi în realitate unele lucruri să retrăieşti în altă parte. Măcar să prindă viaţă datorita literelor şi cuvintelor care se văd pe foaie. Total te detaşezi de această lume rece şi dură şi trăieşti într-o lume speciala, unică care îţi aparţine doar ţie. Acolo eşti copleşit de acea persoană dragă şi unică pentru care parcă ai fost creat şi pe care ai aşteaptato o veşnicie, o veşnicie ce nu mai avea sfârşit. Ador lumea mea, fiindcă te ragăsesc pe tine acolo, aşa cum îmi imaginez că eţti tu. În viaţa reală nu am parte să întâlnesc aşa ceva dar poate nici altcineva nu visează în viaţa reală să întâlnească aşa o femeie ca şi mine. 

 Chiar de noi nu suntem perfecţi noi tinde să avem pe cineva perfect alăturea de noi. De ce cerem de la cineva ceva ce singuri nu oferim? E greu şi dureros să realizezi că aceasta te face un mare egoist. Cred că egoismul ne este specific încă de mici cand furăm nouă luni de linişte de la mamele noastre, cănd luom ce e mai bun din ele, când le împovărăm şi le lovin cu picioruşele sau pumnii. După ce ne naştem noi tot timpul întindem mâinile ca să primim şi mai rar ca să dăm. Treptat tot aceasta se dezvoltă în noi şi se manifestă şi în alte relaţii. Noi suntem primii în toate, personalitatea noastră e cea mai importantă, de restul nu ne pasă. Dar dragii mei, noi nu trăim separate, noi trăim împreună în aceeaşi societate deci trebuie să ne piese unul de altul, trebuie să ne doară durerea altuia. 

Dăcă nu ne învăţăm să suferim şi să înţelegem persoana de alăturea înseamnă că nu mai suntem abpţi nici să iubim. Deci astfel să năruie şi acea lume minunata care am dori să o avem doar din cauza noastra nu o putem avea. Ca să fii scriitor trebuie să te înveţi să simti, să observi să-ţi pese de alţii. Să cunoşti toate starile spirituale, să treci prin durere, dezamagiri , suferinţe şi să fii puternic ca după să poţi relata tot aceasta şi altora fără frica că toate aceste amintiri poate când vor fi recitite de tine pot iar să te facă să simţi acele stări prin care ai trecut atunci când ai iubit şi ai fost dezamăgit. Scriţi să nu vă fie frică să vă dezbrăcaţi de trupul vostru şi să arătaţi oamenilor doar sufletul, fiindcă sunt sigură că fiecare are ce arăta...

Frica

Când înţelegi că nu mai ai ce pierde, dispare total frica, dar rămâi cu un gol. Frica, acest sentiment care te face slab şi prea vulnerabil. Îmi era frică că am să te pierd, dar singură nici nu realizam că tu mie nu mi-ai aparţinut niciodată, nici o clipă măcar. Îmi era frică să te pierd, tot aceasta mă măcina mă făcea să plâng, mă făcea să te strig în noapte cu vocea minţii mele până cădeam inconştientă. Gândurile despre tine îmi furau liniştea îmi zdrobeau sufletul mă făceau să înnebunesc fară vreu-un rost. M-am stors total de viaţă pentru tine, gândeam că viaţa mea nu are nici un rost, căci doar a ta e importantă. Trăiam prin tine, visam prin tine, respiram prin tine. Chiar de nu mă simţeam bine însă ştiiam că la tine totul e minunat, uitam de durerea mea şi mă bucuram pentru tine din plin, peste toate câte mă apăsau. Dar s-au scurs aceste clipe, asemenea nisipului printre degetele mele, nimic nu a mai rămas doar câteva fărâmituri jalnice ce mă mai chinuie. Dar acuma sunt liberă, sunt eu, adevărată, vie, trează. Toate sunt trecătoare şi frica de a te pierde a trecut, căci am înţeles că nu poţi pierde ceea ce nu îţi aparţine.

Lacrimi

Lacrimile mele s-au transformat într-un zâmbet minunat. Acuma chipul meu este luminat de acel zâmbet ce a apărut datorită ţie. De multe lucruri nu sunt conştientă, însă un lucru este sigur tu eşti o rază de soare care s-a desprins din ceruri doar ca să-mi lumineze chipul. Oare se merita să laşi tot ce e mai bun, doar pentru a mă vedea zâmbind? Ochii tăi trişti şi îngânduraţi au pătruns adânc în sufletul meu şi au mers atent pe calea durerii unde au regăsit nişte răni asemenea rănilor tale. Asemenea unor fiinţe identice suferinţele, durerea, regretele ne-au apropia şi mai mult. Astfel durerea s-a contopit una cu alta şi a creat ceva frumos şi minunat,o prietenie. O prietenie legata din cauza suferinţelor şi înţelegerii reciproce. Şi durerea e necesară, ea leagă sufletele frânte şi le apropie şi mai mult de acele persoane care tot trec prin acele stări ce le ai şi tu. 

Tu ai cules lacrimile de pe obrajii mei reci şi ai făcut din ele lanţul uitării, ce şterge tot trecutul îmbibat de eşecuri şi vise neîmplinite. Eşti asemenea vântului primăvăratic care de multe ori îmi usca obrajii dupa un lung plâns, care era provocat de fantomele minciunilor şi dezamăgirii. Suferinţa ta a făcut să uit de suferinţa mea şi ma făcut să înţeleg că nu trebuie să renunţ la propria viaţă doar din cauza că cineva nu a ştiut să mă aprecieze la adevărata valoare. Tu eşti prisma prin care pot vedea fericirea, prin tine mă descoper pe mine şi învăţ să zbor din nou. Şi acuma lacrimile mele sunt doar lacrimi de bucurie. Dacă cineva m-ar întreba ce simt pentru tine,  aş zice că nu sunt asemenea cuvinte ce ar putea reda starea pe care o am atunci când mă gândesc la tine. O senzaţie placută mă cuprinde, total mă desprin de această lume rece simt o amorţeală plăcută ce îmi taie respiraţia şi care mă învăluie cu o căldură plăcută,ce curge prin mine asemenea unui elixir vindecător. Balsam nepreţuit al sufletului meu, perechea de aripi, rază de lumină aş dori să-mi spui ce aş putea face ca şi tu să zâmbeşti, ce te-ar face pe tine să te simti bine şi să nu te simţi străin  şi inutil pe acest pământ?

 

 Aş dori ca măcar pentru o clipa să poţi simţi cu inima mea ceea ce simt eu acuma. Aş dori măcar pentru un timp scurt să crezi aşa cum cred eu şi să ştii că totul e posibil trebuie doar să doreşti, să speri şi să ai credinţă. Ştiu ca eşti confuz şi poate undeva frica nu  te lasă să gândeşti treaz, un lucru te rog să priveşti totul prin ochii inimii nu a minţii şi în sfârşit să înţelegi ce te framânta atunci cand gândurile tale sunt evadate de mine. Ar trebui să pui punct suferinţei tale şi astfel să fii sigur că nici eu nu am să sufăr. Oare ce ascunde viitorul, oare totul va fii bine si oare se va primi ceva? 

 Nu ai nevoie să cunoşti răspunsul la aceste întrebări până singur nu ştii ce simţi şi ce doreşti tu cu adevărat. Dă frâu liber gândurilor tale şi aşterne pe o hârtie tot ce simţi şi gândeşti şi singur ai să te înţelegi mult mai bine. Frigul din inima mea a plecat, acuma soarele sălăşluieşte acolo, datorită ţie eu am renunţat la prejudecăţi şi la gândul de a mă opri din cautările mele ca să aflu ce înseamnă adevărata dragoste. Cred că braţele tale mă pot scăpa de povara durerii şi suferinţei. E greu să tratezi un suflet rănit însa e posibil şi tu ai reuşit acest lucru. Iţi multumesc mult pentru aceasta.