Reflecţia durerii a VIII a parte

-         Alo, zise ea mai îndesat, puteţi să vorbiti nimic nu se va întâmpla, sunt dispusă să vă ascult fără ca să vă acuz de ceva. Era tipic pentru ea, să-i asculte pe alţii, să cunoască suferinţa celor apropiaţi.

-         Salut. Parcă vibraţia persoane care o sunase trecuse prin ea, a început să tremure, iar telefonul a fost eliberat din strânsoarea degetelor ei, a fost lăsat să zboare în liberă cădere.

-         Alo, alo. Însă doar se auzise un zgomot puternic şi după o tăcere asurzitoare. El înţelese că ceva se petrece cu ea. Ea repede a ridicat telefonul l-a aruncat în geantă şi a început să alerge fără oprire de parcă îcerca să fugă de amintirile sale. Nimic nu mai auzea în jur, totul parcă murise doar mai auzea inima ei care îşi accelerase activitatea. 

 Nu mai putea respira, obosise se spriginise de un copac şi duse mâna la piept, privea în jos şi respira din greu de parcă nu mai avea aer: “ El, a fost,” doar mai suna în capul ei. Treptat a început să alunece în jos doar copacul îi mai era sprigin. Ţinea mâna pe piept ca inima să nu iasă de acolo, ştia că mai are nevoie de ea. A încercat să stoarcă o lacrimă din ea pentru a se mai uşura dar nu putea. Totul în jur se amestecase, toate culorile, sentimentele, gândurile.

Era fericită şi nefericită în acelaş timp, nu mai ştia ce doreşte, ca el să plece sau iarăşi să apară în viaţa ei. Dar la ce bun, la ce bun mai spera când el îi spuse clar că nu mai are nevoie de ea, ca ea a fost ceva care făcea ca timpul sa treacă mai repede? Cu o mâna pe piept şi una pe frunte parcă încerca să se stăpânească fizic şi spiritual. Tremura simţea cum corpul nu îi mai aparţine, acuma total era ghidată de sentimentele sale, de stările pe care le avea atunci când era cu el şi acele stări care erau atunci când s-a hotărât să nu dea unei fiinţe mici şi divine să guste din această viaţă. Nici ea nu ştia ce simţea era mai mult supărată sau din contra fericită că el nu a uitat de ea că o mai căuta. Dar de un singur lucru a uitat, că ea trebuia să îndepărteze din viaţa ei stresul şi durerea. Tristeţea, bucuria ce mai contează acuma era mai mult curioasă decât fericită. Dorea să vadă cu ce se mai poate sfârşi şi acest început, ce mai poate dori şi cum de a avut curaj să o mai caute, după ce a avut curaj să  renunţe la o fiinţă scumpă şi dragă. Parcă plutea nu mai simţea realitatea şi visul. Total se detaşase de tot ce o înconjura nimic nu mai simţea de parcă în sfârşit a primit liniştea mult aşteptată. Corpul ei se prabuşise pe pământ de parcă era lipsit de suflet. 

  Întunericul o înconjurase, mai auzea doar bătăile inimii ce îi sunau în urechi, erau asemenea unor roţi de tren ce îşi accelera viteza fiindcă era în întârziere. Parcă a încercat să se ridice în picioare însă nu ştia ce ascunde întunericul şi îi era frică să nu cadă înapoi deci era mai bine dacă stătea unde era. Frica total îi cuprinse fiinţa şi nu o lăsa nici o clipă din prinsoarea sa. A început încet să-şi mişte mânile şi picioarele de parcă dorea să se convingă că sunt la loc, era surprinsă când a înţeles că întunericul nu ascunde nimic rău de şi părea foarte dens. S-a ridicat în picioare şi doar a văzut cum deasupra ei a apărut o lumină puternică. O dureau ochii parcă încerca să înţeleagă ce ascundea acea lumină dar era prea puternică ca să desluşească ce ascundea ea. 

 Doar a văzut doi ochi ce aveau un albastru liniştitor ce te facea total să te calmezi şi să doreşti tot timpul să-i priveşti. Pe când a ieşit la lumină a realizat că era în spital, a fost adusă cu ambulanţa.