Reflecţia durerii a XI a parte

Ea visa dulce, toate gândurile plecase de la ea, o amorţire plăcută îi învălui corpul. Era bine când nu visa, se odihnea mult mai bine, în unele cazuri şi visele pot fii obositoare. Liniştea o înconjurase, acea linişte care îi lipsea nespus de mult. Merita din plin, liniştea şi poate  chiar singurătatea. Înainte de a începe totul era conştientă că nimeni nu o poate iubi şi acuma nu înţelege de ce îl crezuse pe el. Dar abandonase întrebările, de cele mai multe ori e mai bine să nu primeşti răspunsuri la unele întrebări. La ce bun să le mai primeşti dacă aceasta nimic nu schimbă, nu întorc ceva înapoi, nu te eliberează de vină, nu îţi şterg amintirile. Amintiri ce trebuiau şterse, dar nu pe toate, câteva totuşi dorea să le păstreze, acolo undeva adânc şi departe de inima ei. Se ridicase din pat, această atmosferă o deprima fiindcă se asocia cu acea atmosferă din trecutul ei sumbru. Tot răul se sfărşea aici tot timpul, era readusă la viaţa sa plictisitoare iar şi iar, aici. Parcă îi era a doua casă, locul unde îi tratau trupul dar nu şi sufletul. Îşi trecuse mâna prin par, s-a uitat în jur, a coborât încet picioarele jos, a încălţat încet şlapii, s-a uitat la ceas, nu a aţipit pentru mult timp. Se spijinise de pat cu o mână, se mai simţea slăbită, se mai ţinea de ceva ca să meargă, a pus mâinele pe pereţi a ajuns la uşă, dorea să iasă din această strânsoare, din acest spaţiu lipsit de viaţă. A ieşit pe hol ţinânduse de perete, era slabită fiindă calmantele îşi mai făceau efectul. A ieşit încet, mîinele se sprijineau de peretele rece, picioare se impleticeau, dar nu era genul care să se dea bătută. Mergea încet, dar sigur, încerca să ajungă undeva, mâinele îi alunecau, dar nu ceda. El tocmai ieşise din cabinetul medicului, o zărise pe ea pe hol, a rămas uimit nu ştia cum să reacţioneze. Dar a văzut că e slabită rău măcar acuma să nu o abandoneze, s-a apropiat de ea, o spriginise, ea a simţit cum ceva o ridică în sus, era placut să simtă un sprijin.

 -         Mulţumesc, pentru ajutor.

-         Eu cred că tu trebuie să fii în pat nu pe hol. Ea amorţise. I se părea că mai visează, acea voce semăna cu vocea lui. A întors capul şi a văzut chipul lui, picioarele parcă dispăruse, bine că o ţinea el.

-         Îţi mulţumesc, dar mă descurc. De această dată a rămas în picioare, chiar de era alăturea. El o apucase mai bine, căldura mâinelor lui era atat de placută şi dragă. Închise ochii fiindcă simţea că ameţeşte.

-         Hai că te ajut să mergi pănă la salon.

-         Ameţesc, zise ea fără jenă, nu cred că pot merge. 

El o luase în braţe, ea a pus capul pe umărul lui, acuma nimic nu o mai neliniştea. Acea caldură era atât de placută în cât nu mai dorea să se gândească la ceva rău şi neplacut, îşi închipuise cum un înger o duce în braţe. A ajuns iarăşi în acea prinsoare, de unde evadase de câteva clipe, tot el o aducea aici de fiecare dată. O puse încet pe pat dar ea nu dorea să se rupă de la acea căldură, însă nimic nu mai putea să facă. Iarăşi întrebările au apărut în capul ei, se gândea dacă răspunsurile mai au vre-un rost şi dacă îi va aduce liniştea, căci ştia că toate au timpul său iar acel timp e trecut. Îl privea nu îi venea să creadă, îşi vedea imaginea în ochii lui, dar era ceva de moment o iluzie o fericire de o clipă, ce se va nărui cu plecarea lui. Atâtea, cândva, dorea să-i spună, iar acuma despre atâtea ar dori să tacă.

-         Te simţi mai bine? A rupt el tăcerea.

-         Mult mai bine, dacă compari cu unele momente şi mult mai rău dacă compari cu altele, tu la care te referi?

-         În general.

-         Aceeptabil, dacă era mai bine nu mă deranja. Era o discuţie seacă se vedea că ea nu prea are chef să vorbească acuma, însă nici nu dorea ca el să plece. Tăcerea îi tăia auzul, parcă o sufoca. Nu putea să tacă chiar de ştia că iarăşi îi va fii rău, trebuia să întrebe dacă nu o făcea simţea că se  va sufoca.