În aşteptarea de cuvinte

Ea privea pe geam, încerca să cuprindă cu privirea necuprinsul. Nu mai visa, astăzi  i-au scos visele împreună cu inima, încerca să lege o rugăciune dar parcă nu putea. O lacrimă caldă s-a rostogolit pe obrazul ei. Acuma nu mai avea nici un scop, nu avea spre ce tinde, viaţa fără un scop e ca şi o poveste fără un sfârşit, ca o nouă zii fără  soare, ca şi multe alte lucruri care sunt făcute doar pe jumătate. Dacă doreşti să faci un om nefericit e suficient să-i ei visele să-l faci să înţeleagă că nimic nu se poate face din nori şi din vise, care se spulberă cu primele raze ale soarelui. Credea că va simţi o uşurare, dar se sufoca nu îi mai ajungea aer, dorea să plângă dar trebuia să fie puternică. Cum poţi să nu te bucuri când te eliberezi de ceea ce te-a apăsat pe suflet ani întregi? Poate ea nici nu dorea să scape de tot aceasta, poate ei îi plăcea să sufere în linişte şi să aspire, căci speranţa hrăneşte visele. Acuma nu mai e nici o speranţă, a murit speranţa şi ea se mai mira cum de a rămas în viaţă. Prea mult dramatiza situaţia şi dădea atenţie amănuntelor. Şi-a pus fericirea în mâinile unui străin, cum poţi să dai cel mai de preţ lucru în mâinile unui necunoscut, trebuie să fii nesăbuit sau total lipsit de gândire. Nu mai dorea să gândeasca cu inima, dorea total să se dezică de ea, dorea în locul inimii să aiba o bucată de piatră, rece, grea, tare, de nepătruns. 
 Oare poate să devina un om cu o inima mare şi caldă brusc un om fără de inima, acuma avea doar acest scop. Aceasta ar însemna să fie pregătită nu să ajute oamenii ci sa-i omoare cu sânge rece şi fără de regrete, aceasta ar însemna să fie opusul la ceea ce era ea. Dar nu era un lucru imposibil. A şters lacrima de pe obraz şi singură şi-a făcut o promisiune, să nu mai sufere şi să încerce să uite de toate, să nu mai viseze şi să uite ce trebuia, cu mult timp în urmă să lese să plece. Privirea ei era goala, lipsită de acele licăriri care erau atunci când se îndrepta spre acel loc unde credea că va scăpa de povară.