Zebra neagră 3

Total mă dedicasem artei îmi plăcea să cânt, să pictez să fac lucru de mână, mergeam şi la dansuri ceea ce evidenţia partea mea sensibilă dar şi la lupte marţiale, aceasta arăta că pot fi dură în acelaş timp. Am învăţat că tot timpul trebuie să fie un echilibru între suflet şi trup. Acest echilibru este ca şi sarea în bucate. Treptat puiul cel mic şi firav a început să prindă la putere. Dacă de la începutul vieţii nu am avut nici o şansă să supravieţuiesc, după m-am prins bine de viaţă. Cred că tot aceasta se datorează mamei mele, care e o luptătoare sau poate mie căci şi eu lupt atunci când se merită, mai puţin pentru dragoste. Aş dori foarte mult să-mi amintesc acele stări în care am fost atunci când m-am detaşat de această lume, însă eram prea mică că să înţeleg ceva sau să pot să-mi amintesc ceva. Chiar de ţineam minte ceva, era prea sărac vocabularul meu, deci nici nu cred că găseam cuvinte să mă exprim. Cu toate acestea am primit o a doua şansă la viaţă, o şansă să mai văd lumea, să simt cum iarba mângâie talpa mea, cum vântul se joaca cu părul meu, să simt razele catifelate care îmi mângăie faţa, să simt căldura mamei, dragostea celor dragi şi apropiaţi, bucuria de a învăţa, de a fi aproape de fratele meu şi de a şti ce e adevărata dragoste. Am înţeles că această şansă e primită că să am parte de toata bucuriile  şi tristeţele a acestei lumi, dar cred că totuşi  a fost şi un motiv mai serios sau poate am o imaginaţie bogată. Doar datorită poveştilor mamei, a Domnului, sunt în viaţă, plină de ambiţie, optimistă, înaripată cu o imaginaţie bogata şi inzestrată cu o inima din piatra, un suflet sensibil şi o minte nu pre ageră, dornică tot timpul să fac bine, dar cine sunt eu sa ma judec las aceasta la aprecierea voastră. 

 Tot timpul caut să aflu ceva nou, ceva ce mă încântă la moment dar dupa îmi pare demodat şi studiat până la găuri. După iar sunt în căutare, deci nu e timp de plictiseală în viaţa mea, atâtea sunt de aflat, de învăţat, de făcut, iar timpul e atât de scurt în cât reuşim să facem doar ceea ce nu trebuie şi când dorim să facem ceva de valoare nu mai e timp. Credem că toată viaţa e înainte însă când ne trezim ea e trecută, ne uitam în oglindă şi vedem un chip străin, doar ochi rămân aceeaşi puţini tulburi dar îi recunoşti. Deseori noi dorim să vedem dacă e aşa cum zic alţii, să retrăim acele lucruri pe care le retrăiesc alţii şi după  ni le povestesc şi noi nu îi credem, iar dupa înţelegem că nu se merită. Eu nu eram aşa tot timpul am mers pe calea mea, am făcut ce credeam că e mai bine şi cum zicea mama, fiindcă ştiu că mama mea nu îmi doreşte răul. Eram mai ciudată, ceva ieşit din comun şi nu în sensul bun al cuvântului. Eram cioara alba, o persoană care nu se încadra în societate. Aveam aşa zisele amice care în faţă îmi ziceau lucruri bune, însă din spate, vai nici nu doresc să-mi amintesc, dar trebuie. Dacă un băiat dorea să se apropie de mine ele faceau tot posibilul ca să par total ciudată în faţa lui, deci astfel tot timpul am fost admirată la distanţă fiindcă nimeni nu avea curajul să se apropie de mine şi să mă afle aşa cum sunt, ci încercau prin diferite surse. Acei care îşi făceau curaj să vina direct la mine nimic nu primeau fiindcă eu eram de părerea că trebuie să învăţ şi nu pot oferi ceea ce doresc ei. Nu mă distram deci nu puteam să-i ajut cu ceva, de şi în unele momente doream foarte mult să fiu şi eu o adolescentă simplă fără principii şi atâtea bariere, dar nu puteam fiindcă nu apreciam cu aceeaşi măsură cu care apreciau alţii.