Fluture Multicolor

Un copil cu o candelă în mână, disperat căuta în această lume dragostea. Dar nu o găsea. A auzit despre ea din carţi, de la alţii, însă ea parcă doar acolo putea să mai fie găsită. A găsit durere, dezamâgire, singurătate. Tristeţea se citea în ochii lui mici în care se mai reflecta lumina ce pâlpâia de la candelă. Adormise, asemenea unui motănel, se făcuse ghem, de parcă dorea să se protejeze de frigul şi indiferenţa acestei lumi. A început să viseze că dragostea e asemenea unui fluture multicolor care încearcă să coloreze viaţa cu cele mai frumoase stări şi trăiri, cu cele mai vii şi calde culori. Alerga după fluturele multicolor ca să-l prindă fiindcă aşa de mult timp îl căuta. A ajuns în faţa unui lac, fluturele s-a aşezat pe o piatră şi s-a transformat înt-o minunată zână ce acuma îşi privea imaginea în oglinda apei. Copilul amorţise fiindcă nu îşi putea închipui că dragostea e atât de firavă şi frumoasă. O privea atent şi simţea cum o căldură plăcută îl cuprinse, a înţeles că aceasta era dragostea. Acea pe care o căuta, dar în viaţa reală nu o găsise fiindcă lumea a refuzat să mai iubească, iar caldura a fost înlocuită cu frigul metalului greu şi dur. Trăia ceva neexplicabil şi frumos, nici nu realiza că visează, pe faţa lui adormite  se vedea un zâmbet minunat, de mult timp nu mai zâmbise, fiindcă nimic nu-l mai bucura. Brusc zâna s-a transformat iarăşi în acel fluture minunat, care de aceasta data a zburat deasupra apei. El nu mai putea să o umeze însă în sufletul lui a rămas acea căldură plăcută. A mai hoinărit ceva vreme pe tărâmul unde a întâlnit dragostea, însă a venit timpul să se trezească la acea realitate în care trebuia să aducă el dragostea. S-a trezit, se simţea mult mai bine, a luat candela în mână şi a pornit mai departe, mult mai încrezut şi mai fericit. Acuma îi era mult mai uşor să mergă pe drumul vieţii fiindcă în sfârşit a găsit ceea ce cauta cu înverşunare. Era sigur că dragostea face minuni şi poate că e cel mai necesar lucru pentru a fii fericit. După un timp a renunţat la candelă fiindcă caldura şi lumina din interiorul lui îi era calăuză. Ştia ca dragostea niciodată nu va da greş şi tot timpul îl va face să se simtă fericit iar şi iar, însă atunci când va ajuta pe cineva şi în schimb va primi un zâmbet minunat, asemenea zâmbetului zânei cu ochii trişti de pe tărâmul viselor, el va realiza că binele făcut împlineşte dragostea ce o are în suflet.

De vorbă cu singurătatea

M-am aşezat la masă ca să-ţi scriu o scrisoare, atătea aveam să-ţi spun, dar acuma nu mai am despre ce scrie. Ciudat lucru oare de ce? Scriu ceva pe foaia ce îmi sta în faţă, recitesc, dar nu e ceea ce am dorit să-ţi spun, tai cu o linie subţire cuvintele aşternute pe foaie, după simt cum nervii mă sufocă şi mai apasat cu multe linii trec peste acele cuvinte. Mă apuc cu mâinile de cap şi mă gândesc oare ce aş mai putea să-ţi scriu.
- Oare ce aş mai putea să-i scriu? Flacăra lumânării a început să pâlpâie din cauza cuvintelor pronunţate de mine, am deranjat aerul. Din întuneric am auzit o voce.
- Cred că nu mai ai ce să-i scrii, dragă.
- Nu e posibil aşa ceva. Nu doream să cred aşa ceva, era imposibil, doar doream atâtea să-i spun.
- Ba e posibil şi cunoşti prea bine, că atunci când doreşti să discuţi e nevoie de două persoane, nu poţi duce de una singură o convorbire la nesfârşit. Vocea din întuneric avea dreptate, poate din acest motiv nu mai ştiam ce să-i scriu fiindcă am vorbit pentru doi şi s-au terminat cuvintele. M-am întristat, rău mă întristasem şi nu doream să accept realitate dură. În tot acest timp am stat de vorbă cu  singărătatea tot timpul s-a dat o luptă între mintea mea clară şi dorinţele, dorinţele de a nu a renunţa de a merge mai departe, măcar de această dată să merg mai departe indiferent de situaţie, indiferent de alţii, indiferent de durere şi suferinţă, doar să merg mai departe.
- Ai dreptate, cine ai fii tu, ai dreptate.
- Eu, sunt singurătatea ta, eu niciodata nu am să te părăsesc şi tot timpul am să te urmez, am să fiu acolo unde eşti şi am să-ţi amintesc despre dezamagirile trecutului şi regretele prezentului, însă atunci când iarăşi ai să-mi aparţii doar mie, doar atunci ai să înţelegi cu adevărat ce rol are fiecare  persoană în viaţa ta.
- Aceasta aşa e, tu îmi dai ocazia să mă gândesc foarte bine la toate câte se întâmplă şi toate lucrurile care  vor urma să se întâmple.Da, doar tu ai mai rămas cu mine şi mă ajuţi să descâlcesc ghemul ce a rămas în urma fiecărui om ce a făcut parte din viaţa mea.
- Acuma dacă ai ceva de scris, scrie, dacă nu e mai bine să nu te storci de cuvinte silnice care nu au nici un rost şi nici o semnificaţie pentru tine, vor veni ele, la timpul lor, poate atunci când ai să primeşti un răspun, la toate cele scrise înainte. Mam ridicat am suflat către lumânare şi parcă am lipsito de viaţă, bezna mă înconjurase însă mai simţeam singurătatea în preajma mea. Am hotărât să merg la culcare, poate o nouă zii îmi va aduce răspunsul la întrebările mele şi îmi va aduce cuvintele necesare ca să-ţi spun tot ce am avut de spus dar nu ştiam cum să scriu.

Muzica

Las notele plăcute să curgă în jurul meu şi să-mi răsfeţe sufletul. Simt cum a pătruns în mine  şi îmi trezesc emotii şi stări minunate. Parcă încep să simt prin altcineva, prin acea persoană care a dat viaţă acestor note divine ce se schimbă una pe alta într-o trecere fină şi minunată. Toate aceste note parcă mă înconjoară şi mă fac să mă rup de la pământ, mă duc acolo unde aş dori să fiu acuma, sau poate în acel loc la care se gândea creatorul lui. Închid ochii şi simt de parcă am aripi, ritmul notelor dirijează cu întreaga mea fiinţă. Gust în acelaş timp şi din sălbăticia vântului şi din puritatea apei şi din taina nopţii. Totul mă înconjoară şi mă fac să le simt mai aproape. Minunată lume a notelor ce te îmbracă cu cele mai plăcute stări, vor trăi veşnic în mintea noastră şi tot timpul ne vor aduce bucurie. De multe ori un cântec ne face să ne amintim de cineva sau ceva ce a fost cândva. Poate a fost ceva trist, însă notele plăcute pot alina orice durere şi pot să ne schimbe dispoziţia. În unele cazuri cînd mă simt tristă şi singuratică, doar muzica mă poate înţelege, parcă intră adânc în inima mea şi se contopeşte cu durerea ce o am. Notele plâng împreună cu mine şi mă fac să mă simt mai bine fiindcă ştiu că totuşi cineva mă înţelege. Ador să las notele plăcute să curgă prin mine, mă fac să mă simt de parcă am aripi, aripi de care am fost lipsit de mult timp...

Micul meu secret

Ai început să trăieşti în gândurile mele şi nu doresc să te las să pleci din ele. Tu eşti micul meu secret, despre care nici tu nu vei ştii. Am să te ascund adânc în inima mea în cel mai ascuns şi mai frumos loc, ca nici tu să nu-ţi dai seama cât de aproape îmi eşti. Nici în ochii mei nu vei găsi vre-o licărire care să te dezvăluie. E mai bine să tac, nimic să nu ştii să crezi că nu mai doresc să visez de şi am să fac acest lucru în secret. Oricum liniştea îmi este tulburată însă nu doresc să fur şi liniştea ta.E mai bine să mă ridic sus către cer şi să cad jos cu o viteză mare în cât să mă zdrobesc, decât să-ţi curm liniştea şi să-ţi fur somnul, să-ţi evadez visele şi să te fac să crezi că ziua care va venii e mai bună decât cea care este fiindcă poate ceva se va schimba. Am să iau şi suferinţa ta asupra mea căci nu mai doresc ca tu să suferi. Un trup atât de puternic ascunde o inimă atâ de firavă. Eu în schimb sunt mult mai puternică, cred că singură pot duce povara suferinţei pentru noi.  Râd şi plâng în acelaş timt. Râd fiindcă înţeleg că iarăşi pot simţi ceva divin pentru cineva, însă plâng fiindcă ştiu că nimic nu se poate schimba şi fiindcă doresc să sufăr în linişte. Pe când îmi vine să plâng trebuie să zâmbesc ca să nu mă demaşti tu. E greu să te ascunzi, dar e mai corect. Doresc să te păstrez doar pentru mine şi nu aş dori să aflu mai multe despre tine pentru ca să rămâii şi în inima mea neschimbat aşa cum te cred eu ca eşti aşa cum te-am văzut şi te-am cunoscut eu. Micul meu secret, ce face să bata inima si mai repede, ce mă face să mă desprind de la pămân şi să zbor deasupra tuturor dezamăgirilo pe care le-am avut. Iţi mulţumesc că ai apărut în viaţa mea şi îi multumesc Domnului că mi-a dat ocazia să mai cunosc încă o persoană specială din viaţa mea.

 Şi tutuşi într-o zi te va găsi
Şi toate vise vor prinde viaţă
În întuneric chiar de ai să fii
El v-alungă tristeţea şi singurătatea.

Dragostea Domnului

Las notele plăcute să curgă prin mine, note ce-L slavesc pe Dumnezeu şi simt cum inima mi se umple de bucurie. De o bucurie neexplicabilă după care am tânjit mult timp. E ceva minunat şi divin nu poate fii comparată cu nimic din cele simţite înainte de mine sau cele ce vor urma. Dragostea şi Bucuria care vine de la Dumnezeu sunt cele mai minunate şi mai plăcute lucruri care le putem primi. Am primit o ocazie, încă una ca să ne bucurăm de toate câte au fost create spre fericirea noastră însă nu am ştiut să  le păstrăm. Mă bucur nepus de mult şi înţeleg cât de mult mă Iubeşte Domnul, atunci când mă uit la o frumză, la un fericel de iarbă, la un zâmbet minunat de pe chipul unui copilaş. Nu ştim să ne bucurăm de simplele şi minunatele lucruri, deseori alergăm după ceva ce nu posedăm, dar poate nici nu avem nevoie de aceasta, poate avem totul ce ne este necesar pentru a fii fericit. Deschide larg porţile inimii şi acceptă Adevărata şi Pura Dragoste de cel mai înalt grad. Uită orice tristeţe şi îndreaptăţi inima spre Bucurie şi Pace. Astăzi am avut parte de singurătate fizică însă aceasta ma făcut să înţeleg că totuşi e important cine trăieşte în interiorul meu nu în exterior. Astăzi în această zii minunată în care de multe ori uităm ce sărbătorim, eu am încercat să fiu mai aproape de Acel care mi-a oferit încă o şansă ca să trăiesc o viaţă minunată. De multe ori greşesc însă ştiu că El mă iubeşte şi mă va ierta, trebuie doar sa deschid inima şi mintea spre El. El a demonstrat că adevărata dragoste există şi trăieşte în fiecare, trebuie doar să înţelegem acest lucru. Apropii mâna de piept parcă simt o căldură plăcută, aceasta e Dragostea, Dragostea ce am cautat-o, era atât de aproape însă din cauza unor lucruri am fost oarbă şi nu am realizat că ea tot timpul a fost în mine.

Zebra neagră 5

Era cât pe ce, dar aceasta nu se pune. Căutam cu înverşunare dragostea visam, visam şi visam, dar nimic. Am înţeles că ea mă ocoleşte, dar oare de ce? Dar nu doream să renunţ. Încetul cu încetul valiza amintirilor a începus să se umple, le aşezam pe toate acolo cu mare atenţie fiecare amintire avea locul său. Se mai întâmpla de multe ori să  scutur praful de pe ea şi să petrec ore în şir răsfoind caietele în care îmi revarsam amarul şi scria amintirile placute. Mă obişnuiam să-i rog pe alţii să-mi scrii mie ceva, ceva ca să-mi amintească de ei. Am adunat multe însemnări, unii mă sfatuiau să zâmbesc mai des, alţii mă lăudau şi ziceau să nu mă schimb fiindcă sunt o persoană bună, alţii ziceau să nu mă dau bătută. Toate aceste cuvinte mă încurajau şi mă făceau să mă simt mai bine, însă totuşi nu am găsit răspunsul, de ce dragostea încă nu mă vizitase. În noapte mă răsuciam în patul meu de multe ori mă trezeam şi mă uitam căt e ora, de parcă aşteptam ceva dar singură nu ştiam ce. Anii treceau şi eu am înţeles că pentru mine dragostea va fii ceva ce există doar în poveşti. Încercam să văd care e problema, de multe ori credeam că e problema în mine şi de multe ori mă convingeam că e aşa. 

 O mare povară purtam în inima mea, dorul de a iubi şi a fii lăsată de cineva să simtă această dragoste, însă de multe ori se adeverea că mulţi nu aveau nevoie de dragoste. Am renunţat să caut, însă admiram cuplurile ce stăteau pe băncile din parc sau care se ţineau de mâini atunci când se plimbau. De multe ori se întâmpla să văd şi bătrâni care se ţineau de mână şi mă fulgera gândul că dragostea e veşnică şi ne însoţeşte până la ultima suflare. Însă dragoste există pentru alţii dar nu şi pentru mine. Am început să gândesc că dragostea e o otravă ce curge prin vene şi în fiecare zii ne omoară încet dar sigur, însă peste un timp am realizat că nu e aşa.

Admiram oamenii care se iubeau, gesturilor lor tandre, atenţia şi grija pentru persoana dragă, vorbele dulci şi dorul ce îi chinuia pe aia care sunt departe, tot aceasta mă făcea să înţeleg că totuşi dragostea e ceva minunat. Am observat că dragostea în unele momente e dură, fiindcă provoacă durere, atunci când trebuie să te desparţi de persoan dragă chiar dacă este pentru o clipă.

 Însă o despărţire aduce o nouă întâlnire, o despărţire te face să realizezi cât de profundă e dragostea ta şi cât de mare e nevoia de avea acea persoană în preajma ta. De şi nu retrăisem aşa ceva realizam aceste lucruri, de parcă eu trăiam prin eroii mei, sau eroi poveştilor. Pe hârtie reuşeam să redau stări ce nu le-am trăit, nici eu nu înţelegeam cum e posibil aşa ceva, poate cei din jur mă ajutau să  înţeleg mai bine aceste stări. Eram îndrăgostită de dragoste, oare cum arătă ea? Pentru mine ştiu ca era cel mai minunat lucru. Ea fugea de mine, însă eu o cautam ziua cu lumânarea, în toate colţurile al acestei lumi, în ochii îndrăgostiţilor, pe aleea parcului, la apus şi răsărit. Dar totuşi cred că nu am căutat acolo unde trebuie, dragostea trăieşte în inimile noastre, iar acolo nimeni nu poate pătrunde fără aprobarea persoanei care deţine această inimă.

Zebra neagra 4

Principiile erau pe primul loc, deci astfel am ajuns să nu am nici un  prieten, să fiu singură, astfel mă aprofundam în alte chestii în acelea în care mă regăseam şi  în care eram ceea ce eram eu. Credeam că e mai bine să fii singură decât să te calci tu şi să-i permiţi şi altora să facă acest lucru.  Viaţa trebuia să fie cât mai corectă şi chestia că regulile sunt făcute ca să fie încălcate, pentru mine nu era valabilă. Regulile sunt făcute ca să te ferească de belele, ca să-ţi uşureze viaţa şi să nu dai de bucluc. Dar nu toţi gândesc la fel, de cele mai multe ori  gândeşti cum să ocoleşti ca să-ţi fie ţie bine chiar de alţii se simt rău. Devenim egoişti şi indiferenţi atunci când urmăm propriul scop şi nu e bine. Am ajuns total să evadez în lumea viselor, acolo mi-am creat o lume plină de dragoste, înţelegere, răbdare, bucurii. Seara abea aşteptam să evadez în lumea viselor, ziua trăiam o viaţă iar noaptea alta, una total diferită în care îmi plăcea să stau tot timpul, doream să trag viaţa de noapte în cea de zi dar nu reuşeam, astfel ziua îmi găseam refugiu în altă parte, scriam. Acolo la fel modelam viaţa după propriu plac, dirijam viaţa eroilor din povestea mea.  Dacă ar sta cineva să analizeze aceste lucruri ar zice că în realitate sunt o ciudată şi necesit îngrijiri speciale, dar aşa sunt eu şi nu ai ce face. Mă simţeam bine şi lăsam ca acea căldură plăcută şi fericire fără sfărşit să curgă prin mine.

  Visam şi cu ochii deschişi, parcă încerca să se împleticească viaţa reală cu cea imaginară. Prea mult visam, dar îmi placea. Însă totuşi tânjeam după ceva real şi frumos. De multe ori mă prindeam  pe parcursul zilei chiar şi atunci când dormeam cum  ziceam: “ Te iubesc” dar nici o imagine nu-mi apărea în cap, nu ştiam cui îi sunt adresate aceste cuvinte, însă simţeam nevoia să le zic. Purtam în mine o dragoste imensă care dorea să iasă din mine pentru a face pe cineva fericit, dar nu aveam cui. Era prea mare această povară, trebuia să o împart cu cineva, dar…nevoia de a iubi era mare, însă înţelegeam că nu poţi oferi aşa ceva oricui. Am avut multe încercări, au fost mulţi falşi care se foloseau de aceste cuvinte ca să obţină ceea ce doreau. Am înţeles acest lucru şi am început să fiu mai atentă. Prima dezamagire a fost dureroasă, însă a fost bine că nu m-am ataşat şi nici nu m-am îndragostit.  

Zebra neagră 3

Total mă dedicasem artei îmi plăcea să cânt, să pictez să fac lucru de mână, mergeam şi la dansuri ceea ce evidenţia partea mea sensibilă dar şi la lupte marţiale, aceasta arăta că pot fi dură în acelaş timp. Am învăţat că tot timpul trebuie să fie un echilibru între suflet şi trup. Acest echilibru este ca şi sarea în bucate. Treptat puiul cel mic şi firav a început să prindă la putere. Dacă de la începutul vieţii nu am avut nici o şansă să supravieţuiesc, după m-am prins bine de viaţă. Cred că tot aceasta se datorează mamei mele, care e o luptătoare sau poate mie căci şi eu lupt atunci când se merită, mai puţin pentru dragoste. Aş dori foarte mult să-mi amintesc acele stări în care am fost atunci când m-am detaşat de această lume, însă eram prea mică că să înţeleg ceva sau să pot să-mi amintesc ceva. Chiar de ţineam minte ceva, era prea sărac vocabularul meu, deci nici nu cred că găseam cuvinte să mă exprim. Cu toate acestea am primit o a doua şansă la viaţă, o şansă să mai văd lumea, să simt cum iarba mângâie talpa mea, cum vântul se joaca cu părul meu, să simt razele catifelate care îmi mângăie faţa, să simt căldura mamei, dragostea celor dragi şi apropiaţi, bucuria de a învăţa, de a fi aproape de fratele meu şi de a şti ce e adevărata dragoste. Am înţeles că această şansă e primită că să am parte de toata bucuriile  şi tristeţele a acestei lumi, dar cred că totuşi  a fost şi un motiv mai serios sau poate am o imaginaţie bogată. Doar datorită poveştilor mamei, a Domnului, sunt în viaţă, plină de ambiţie, optimistă, înaripată cu o imaginaţie bogata şi inzestrată cu o inima din piatra, un suflet sensibil şi o minte nu pre ageră, dornică tot timpul să fac bine, dar cine sunt eu sa ma judec las aceasta la aprecierea voastră. 

 Tot timpul caut să aflu ceva nou, ceva ce mă încântă la moment dar dupa îmi pare demodat şi studiat până la găuri. După iar sunt în căutare, deci nu e timp de plictiseală în viaţa mea, atâtea sunt de aflat, de învăţat, de făcut, iar timpul e atât de scurt în cât reuşim să facem doar ceea ce nu trebuie şi când dorim să facem ceva de valoare nu mai e timp. Credem că toată viaţa e înainte însă când ne trezim ea e trecută, ne uitam în oglindă şi vedem un chip străin, doar ochi rămân aceeaşi puţini tulburi dar îi recunoşti. Deseori noi dorim să vedem dacă e aşa cum zic alţii, să retrăim acele lucruri pe care le retrăiesc alţii şi după  ni le povestesc şi noi nu îi credem, iar dupa înţelegem că nu se merită. Eu nu eram aşa tot timpul am mers pe calea mea, am făcut ce credeam că e mai bine şi cum zicea mama, fiindcă ştiu că mama mea nu îmi doreşte răul. Eram mai ciudată, ceva ieşit din comun şi nu în sensul bun al cuvântului. Eram cioara alba, o persoană care nu se încadra în societate. Aveam aşa zisele amice care în faţă îmi ziceau lucruri bune, însă din spate, vai nici nu doresc să-mi amintesc, dar trebuie. Dacă un băiat dorea să se apropie de mine ele faceau tot posibilul ca să par total ciudată în faţa lui, deci astfel tot timpul am fost admirată la distanţă fiindcă nimeni nu avea curajul să se apropie de mine şi să mă afle aşa cum sunt, ci încercau prin diferite surse. Acei care îşi făceau curaj să vina direct la mine nimic nu primeau fiindcă eu eram de părerea că trebuie să învăţ şi nu pot oferi ceea ce doresc ei. Nu mă distram deci nu puteam să-i ajut cu ceva, de şi în unele momente doream foarte mult să fiu şi eu o adolescentă simplă fără principii şi atâtea bariere, dar nu puteam fiindcă nu apreciam cu aceeaşi măsură cu care apreciau alţii. 

Zebra neagră 2

Când eram mică, adoram ca mama să-mi povestească poveşti. Mă fascinau poveştile cu zâne, prinţese şi prinţi poveştile pline de dragoste, unde suferinţa şi singurătea erau învinse cu ajutorul dragostei. De mică am simţit setea de a iubi şi a fii iubită şi dacă ar fi să mă gândesc ce mi-ar plăcea mai mult totuşi aş alege să iubesc eu, aceasta cel mai mult îmi doream. Seara adormeam cu ursuleţul în braţele mele mici şi visam cum e să iubeşti, cum e să ai pe cineva aproape care ţine la tine care trăieşte şi se bucură când te vede cum zâmbeşti. De multe ori în poveşti eroii principali erau puşi în faţa alegerii însă eu tot timpul ştiam că va fi aleasă calea corectă sau peroasoana potrivită. De cele mai multe ori comparăm viaţa cu povestea şi viaţa mea chiar a fost  modelată după aceste poveşti. Tot timpul să fii mândru de ceea ce eşti, că binele învinge răul, că  adevărata dragoste infruntă toate obstacolele, că trebuie să fii respectuos, să-i ajuţi pe cei săraci şi că adevărata valoare a unei persoane se ascunde în interior nu în exterior. Doream sau nu, aceste chestii au pătruns adânc în mine, au început să facă parte din mine şi au devenit  elementele de baza în educaţia mea, în formarea caracterului. Acceptam mai mult să fiu în preajma persoanelor care au nevoie de atenţie, dragoste chiar şi de lucruri materiale, mă feream de cei care aveau de toate, înţelegeam că lor nimic nu le lipseşte deci nu am ce sa  le ofer, chiar de îmi placeau acele persoane  eu încercam să le evit. Când cineva are totul ce le mai poţi oferi, nimic, deci e mai bine nici să nu  încerci să demonstrezi ceva. Tot timpul trebuia să fiu utilă să fiu protectoarea celor slabi şi a frăţiorului meu mic căruia îi aparţine jumătate din sufletul meu şi care tot timpul era completarea mea. 

 Separat parcă sunt pe jumătat, împreună cu el sunt un tot întreg, ne înţelegem bine, ne iubim enorm, avem aceleaşi interese, tot timpul ne susţinem, de mici  am învăţat să împărţim. După, această chestie cu împărţitul s-a răsfrânt şi asupra altor oameni, nu îmi era greu să dau ceva de la mine fiindcă am fost antrenată să fac aceasta de către mămica mea. Deci  tot timpul  mi se spunea să am  grijă să împart să fiu politicoasă, să nu  fac rău şi să fiu supusă, disciplinată, mai mult să mă dezvold psihic, logic la fel şi fizic, dar sa nu pun accentul pe lucrurile care sunt mâncate de mucegai, distruse de rugină, spulberate de vânt sau arse de foc. Deci viaţa a decurs ca şi  la orişicare copilaş normal, educat cum trebuie, căci nici un părinte nu-l învaţă pe copilaşul său să fie rău. Şi pentru ceea ce sunt eu acuma trebuie să-i mulţumesc mame, că a avut răbdare şi timp pentru a mă înconjura cu dragoste atenţie şi alte lucruri minunate.

Zebra neagră

   Viaţa mea pot să o asemăn cu o zebră, însă neagră. De şi se ştie că în natură nu există aşa ceva. De obicei o zebră e făcută din dungi albe şi negre, de aceea de cele mai multe ori noi putem să asemănăm viaţa noastră cu o zebră, fiindcă sunt momente când ne simţim rău iar după urmează momentele plăcute. Însă la mine negrul nu se mai sfârşeşte. Aşa e viaţa mea ca şi  o zebră neagră, doar la capătul codiţii apare o mică dungă albă şi aceea e sfîrşitul fericit, plecarea în neştire, departe de această lume de problemele ei, de tot ce mi-a fost drag şi scump, departe de tine şi de ei, de voi şi de toţi. În acea clipă am să fiu fericită şi toate momentele din viaţa mea vor trece în faţa ochilor mei, într-o clipă am să plâng şi râd de şi cred că mai mult voi plange. Oare nu îmi va fii ruşine de viaţa pe care am traito şi de faptele pe care le-am făcut. Dar acuma realizez că mai am timp să le corectez pe toate.

   Toată viaţa noastră noi suntem în căutarea a ceva, sau a cuiva, dar nu ştim anume ce căutăm sau pe cine dorim să găsim, sau cum să fie persoana respectivă. Visăm şi deseori uităm că viaţa nu e un vis ci e o realitate dură cu probleme şi obstacole şi de cele mai multe ori noi complicăm situaţia pe lângă că şi aşa e grea. De multe ori nici nu încercăm să confruntăm situaţia ne consolăm cu ea, plecăm capul în jos şi mergem înainte printre spinii care ne sfâşie sufletul ne face să suferim, aceşti spini sunt mândria, încăpăţinearea, măreţia, prostia omenească. Singuri ne chinuim de parcă aceasta e tot ce ne dorim. Când găsim ceea ce am dorit şi ce am căutat cu înverşunare, lăsam să plece de  la noi cu uşurinţă şi uităm de toate eforturile depuse, de dorinţe vise, dăm cu piciorul în propria inimă şi după regretăm. Eu nu sunt o luptătoare, tot timpul cedez nu îmi place să deranjez, un lucru îmi place să demonstrez că am dreptate şi din această cauză tot timpul pierd, chiar de sufăr dupa mult, chiar dacă ochii devin un izvor de apă pură, eu merg ca un taur încăpăţina înainte pentru a câştiga singurătatea şi a îndepărta persoana dragă de lângă mine. Şi după strâng amărăciune, singurătate, dispreţ pentur sine.

   Viaţa mea e ca şi la toţi nici mai rea şi nici mai bună şi totuşi cred că poate fii mai bună dacă eu singură nu mă încurcam pe mine în propria viaţă, dacă nu veneam cu diverse teorii şi dogme, dacă acceptam totul aşa cum e, iar cel mai important e dacă acceptam totul ce mi se oferea şi dacă recunoşteam că sunt vulnerabilă şi am nevoie de ajutor, dacă lăsam pe cineva să-mi fie alăturea atunci când îmi este greu. Cred că dacă nu era capul umplut cu atâtea poveşti şi cu atâtea teorii era mult mai uşor să traiesc. Aşa de mulţi “ dacă” sigur nu aduc la ceva bun, deci nimic nu e sigur şi toate câte sunt facute au fost in zădar, toate sunt nişte regrete. Încercări de a face ceva dar fără nici un rost. ( va urma)

Un nu ştiu ce...un nu ştiu cum...

Am fost întrebată odată:  “Ce face ca între un bărbat şi o femeie să apară dragoste?” La un moment nu am ştiut ce să răspund, însă mi-am amintit de un amic trecut prin viaţă. Care zicea că atunci când iubeşti pe cineva nu poţi să explicit din ce cauză iubeşti acea persoană. Aceasta şi înseamnă şi iubire, o enigmă  un mister găseşti un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum, adică ceva ce nu poate fii definit. Dacă ajungi să găseşti răspunsul persoana specială devine una obişnuită. Deci logica nu poate fii împlicată atunci când simţi ceva, logica ţine de ceva ce poate fii explicat iar sentimentele nu pot fii explicate, ele apar şi dispardupă voia lor dar nu după şirul logic. Doar trebuie să înlături logica şi astfel ai să înţelegi ce simţi. Nu e uşor dar nici greu, lucrurile materiale de obicei ne fac să ne abatem de pe calea de a cunoaşte ce simţim cu adevărat.

Raiul nostru

După o zi obositoare, ne întoarcem acolo unde suntem doar noi. Mă dezbrac de stres şi de  problemele de la service, le las la uşă şi mă îmbrac cu hainele fericirii şi a  bunei dispoziţii. Tu ai ajuns acasă înaintea mea, oboseală se citeşte pe chipul tău drag, însă ea nu te opreşte să-mi dăruieşti cel mai minunat zâmbet din lume. Tu îmi luminezi sufletul şi mă faci să uit de tot ce e după aceşti păreţi. Trăim în raiul creat de noi, în raiul creat din tine şi din mine, o lume de care eu nu mă mai satur şi în care tot timpul găsesc căldură şi linişte. Tu eşti întruchiparea, dragostei, visului devenit realitate şi speranţei care în sfârşit a ajuns la capătul drumului şi a întâlnit fericirea. Ador tot ce e legat de tine până şi ridurile tale de pe frunte şi ceea ce singur chiar urăşti la tine. Nu ştii că  anume ceea ce urăşti tu cel mai mult la tine eu iubesc cel mai mult. Aceste lucruri te fac unic, acestea şi multe atele. Felul tău de a trezi în mine tot timpul diverse stări plăcute, după care am fost flamândă cândva. Ochii tăi sunt asemenea stelelor care au coborât de pe cer ca să-mi lumineze calea, oare merit eu aşa ceva?  Drept răspuns şi dovadă e sarutul tău, mai întăi pe frunte după pe ochi, de parcă ai dori să nu privesc faţa ta obosită. Trec cu degetele peste firele cărunte ce îşi făceau calea printer firicelele de pe tâmplă, zâmbesc, iar tu iai mâna de pe tâmpla cu regret şi mi-o săruţi. Suntem învăluiţi de o căldură placută şi sunt sigură că nimeni şi nimic nu poate distruge lumea noastră. Mă îndrept spre baie unde sunt îmbrăcată cu propria goliciune, locul unde parcă mă întoarc spre origini şi sunt dor eu.
Te alături şi tu, ne place să fim răsfăţaţi de atingerea blândă a apei şi la fel şi de mângăierile unui altuia. Te simt aproape, acum nimic nu mă desparte să te simt în totalitate. Simt pela mea cu pelea ta, care seamana cu atingerea catifelată a soarelui de primăvară. Roşesc de la emoţii şi plăcere, plăcerea de a te avea aproape doar pentru mine. Imi aparţii mie cum şi eu îţi aparţin doar ţie. Suntem departe de lume, închişi doar în lumea noastră, atăt de perfectă fiindcă e compusă din tine. Tu eşti perfect prin faptul de a iubi şi a demonstra acest lucru. De multe ori ai încercat să fii indiferent şi să ascunzi acea tandreţe şi dragoste faţă de mine, însă ai uita că sentimentele nu pot fii stăpânite. Ele sunt asemenea unui vânt turbat ce nu poate fii stăpânit. Dragostea e asemenea unei licori plăcute ce curge prin noi şi satură fiecare celulă cu bucurie şi fericire. Te-am îmbrăcat în spumă, erai asemenea unui zeu ce s-a nascut din spuma mării şi a venit aici să ne înveţe să iubim nepământeşte. Mai tras spre tine, am simţit mai întâi bulele de săpun şi după corpul tău. Apa încerca să spele sărutările tale dare ele au rămas imprimate pe pielea mea ca şi nişte cicatrici ce îmi amintesc de tine atunci când nu eşti alăturea. Te ador şi încerc să nu uit nici un lucru frumos ce mi-l oferi în fiecare zi. Dimineţile minunate, în care doreşti să fii primul care mă saluţi şi serile în care mă învăleşti cu căldura braţelor tale. Picăturile de apă nu vor putea şterge nimic cum nici timpul nu va putea şterge amintirile despre tine…

Ultima zi a anului

Timpul s-a încetenit fiindcă povara zilelor ce o duce în spate a devenit şi mai grea, aproape cu un an. La capătul ultimilor zile, uităm în totalitate de viaţa personală, suntem preocupaţi de alte treburi, cumpărături şi alte lucruri mici. Însă nu uităm de cei dragi, trebuie să le dăruim nu doar daruri ci şi căldură sufletească, dragoste şi atenţie. Aşa ceva în magazine nu poţi cumpăra nici măcar Moşul nu îţi poate da ci doar o inimă curată şi mare. E greu să găseşti aşa ceva, când totul se roteşte în jurul lucrurilor materiale suntem înconjuraţi de maşinării, tehnologii înalte şi ne îndepărtăm de tot ce e viu şi cald de tot ce e uman. Parcă absorbim răceala acelor aparate şi devenim ca ele, reci şi calculate. Dar anul ce vine doresc să-l întâlnesc altfel. Merg fericită spre casă, fiindcă ştiu că eşti acolo şi mă aştepti cu bucurie. Într-o ţară străină noi doi ne avem unul pe altul şi suntem cei mai fericiţi, fiindcă dragostea e satelitul nostrum, ne ţine în echilibru şi ne ajută să fie între noi totul ca şi în prima zii. Scotocesc în buzunar după chei, ce reci pot fii, dar mâinile mele nu sunt mai calde decât acest metal. Parcă sunt un om de zăpadă, rece şi palidă, doar nasucul şi obrăjorii îmi sunt roşii fiindcă gerul nemilos ma ciupit de ei. Deschid uşa, nerăbdătoare ca să-mi înseninez chipul datorită faptului că iarăşi zâmbeşti.

 O căldură plăcută mă înăbuşise, am simţit nevoia să scot mai repede de pe mine paltonul şi căciula. Ai apărut şi tu în faţa mea, erai relaxat, mă aşteptai, aceasta am citit pe chipul tău. Un zambet ascuns se strecurase pe faţa ta, ai întins mâinile la mine şi mi-ai zis
- În sfârşit ai ajuns, am crezut că te-ai rătăcit. Cum puteam să mă rătăcesc când dragostea nostră e asemnea unei stele ce mă călăuzeşte tot timpul. Mai îmbrăţisat, am simţit cum trece un şir de furnicuţe pe spate şi mulţi fluturaşi imi ating stomacul. Se crease ceva frumos în interiorul meu. Tot timpul când mă cuprinzi parcă această flacără interioară se reaprinde. Ea mă mai ţine în viaţă şi mă face să înţeleg cât de preţioasă poate fii ea. Mi-ai oferit o sărutare blândă pe frunte, doar ştii cât de mult îmi place, a fost o sărutarea asemenea unei binecuvântări, din toată inima şi cu toată dragostea şi dăruinţa. Te-am strâns şi mai mult în braţe doream să sorb mai multă căldură din tine şi dragostea noastră ce era împărţită în doua, tu purtai jumătate iar eu cealată jumătate şi în fiecare zii ne hrăneam cu jumătate din fiecare. Cu trecerea zilelor ea a crescut tot mai mult, nu a scăzut aceasta mă bucura şi mai mult. Nu doream nimic mai mult decât să fiu cu tine, doar cu tine. Totul era pregătit, timpul alăturea de tine trece foarte repede. Nici nu am realizat că e seara cu atâtea pregătiri şi atâtea griji. Ne-am aşezat pe canapea mă uitam în ochii tăi şi oboseala îmi dispăruse, simţeam că puterea iarişi e stăpână peste corpul meu. Mai erau câteva ore şi păşeam în noul an. 

 Lenejeria neagră de mătase învăluia patul nostrum, nişte petale roşii de trandafi se odihniau pe cearceaful nostru. Câteva lumânări mai luminau odaia, o aromă divină ne înconjura şi o muzică lină ne îmbăta. O cămaşa de noapte fina îmi cuprindea corpul. Şampania se juca cu bulele în pocale, totul era pregătit ca să întâlnim noul an împreună. Mai luat în braţe, te-ai rotit de câteva ori, liniştea a fost străpunsă de un râs plăcut, vocile noastre se contopise cu anturajul. Mai pus atent pe picioare, dar mă ţineai de spate, mă priveai în ochi de parcă doreai să citeşti ceva în ei, dar îţi era greu. Încet ai început să mă mângâi cu degetele pe spate, le plimbai alene în sus şi în jos. Fiori placuţi îmi străbăteau corpul, o slăbiciune plăcută se stabilize în picioarile mele. Dar ştiu că tu niciodată nu ai să mă laşi să cad sau să paţesc ceva. În braţele tale mă simt în siguranţă şi sunt sigură că nimic rău nu se poate întâmpla cu mine. Am deranjat petalele ce se odihneau pe pat.  Iar noul an l-am întâlnit în cel mai minunat loc, în braţele tale. Doresc ca fiecare an să-l întâlnesc şi să-l petrec împreună cu tine, toţi anii câţi vor fii pe şiragul vieţii mele. Somnul puse stăpânire pe corpurile noastre, visam dulce de şi nu mai era nevoie să visez fiindcă visul meu prinse viaţă atunci când tu ai aparut… în ea.

Regrete

El plecase din viaţa ei, de aceasta era sigură. Acuma era sigură că nu va mai avea nici o ocazie să-l mai vadă. Un mare gol a lăsat el în urma sa. Îi părea rău ca nu a spus şi nu a făcut totul atunci cănd a avut ocazia. A înţeles că toate au timpul său şi deci nu trebuie sa fie irosit pe nimicuri s-au pentru a aştepta să vină alt timp, o altă zi, o altă ocazie. Trebuie să trăim clipa de acum şi să încercăm să luptăm cu propriile temeri şi să vorbim la timp, ca după să nu ghicim cum ar fi fost dacă…dacă nu va mai fi niciodată. A regretat din adâncul sufletului că nu a fost deschisă şi că a ratat ocazia încă odată să-i mai zică ceea ce poate el ştia dar nu credea. Nu era vorba de mândrie s-au de înjosire, ea nu a dorit să-l mai streseze să se agaţe de ce a fost. Caci dacă el ar fi dorit ceva sigur ar fi spus. Da, toate au trecut şi nu mai pot fii întoarse, ei nu îi mai rămăsese decât să aşterne toate gândurile pe foaie şi astfel să-şi închipuie că le spune lui. Liniştea îi dădea ocazia ca răspunsul să fie acel pe care ea ar fi dorit să-l audă. Liniştea şi singurătatea, cei mai intimi şi mai devotaţi amici care niciodata nu o vor părasi şi o vor însoţi toată viaţa. Regreta, dar ce folos, era şi ea conştientă de aceasta, iar ei nu-i plăcea să regrete. Depărtarea de persoana dragă nu te face să suferi ci să realizezi cât de mult el contează. Numele lui va fii mereu cu ea. Dragostea pentru el va trăii veşnic în inima ei împetrită care nu mai doreşte să mai primească şi pe alţii. Chiar de nu e alăturea totuşi e foarte aproape, mai aproape decât el îşi putea închipui şi accepta. Dragostea va fii mereu cu ea şi nu conteză că doare, dar contează că a simţito şi a fost foarte aproape de punctul unde visele se contopesc cu realitatea. Mâna ei alunecase în jos, ea aplecă capul şi cuprinse gîndul că totuşi e o mai mare fericire să iubeşti decât să fii iubit.

Amintiri

   Am făcut un origami din amintirile mele şi s-a primit o pasăre draguţă, cred că e timpul să las această pasăre să plece de la mine, cu tot ce mă leagă de tine. Acuma înţeleg că doar acest lucru mic mă mai lega de tine, pe toate celelalte le-am lăsat să plece de mult timp. Îmi stă în palmă aşa de mică şi firavă, încerc să înţeleg cum aşa ceva, putea să-mi provoace atâta suferinţă, mai mult decât unele lucruri mai mari. Vântul parcă mă îndeamnă să o las pe aripile lui, dar inima parcă îmi zice “mai stai un pic” veşnicul război între mintea clară şi inimă, care nu mai are nici un loc pentru a mai iubi sau înca pentru o cicatrice nouă. Prin atâtea am trecut şi totuşi mai sper. Sper că poate totul va fii bine, că poate mă înşel, că poate de această dată e persoana potrivită şi e ceva mult mai frumos, însă cu trecerea timpului înţeleg că viitorul nu-mi rezervă ceva bun. Aştept şi nici nu ştiu ce aştept.

 Aceste gânduri îmi aparţin, păreri, trăiri, vise neîmplinite, toate au încăput pe această coală de hârtie din care am facut o pasăre. Acuma e timpul să o las să plece mai departe, să se agaţe de inima altcuiva, care poate merită mai multe şi e mult mai puternică,  va face din tot aceasta o realitate. Am întins mâinile sus şi am lasat-o să zboare de la mine, mă simt pustie, nu îmi vine nici să plâng şi nici să râd. Parcă am fost lipsită total de sentimente. A plecat din viaţa mea ultimul lucru ce mă lega de tine. Adio, dragostea mea, fii mai fericit decât am fost eu Bunul Dumnezeu să te aibă în pază.

Reflecţia durerii a XII a parte

-        - Aş dori să te întreb ceva. A zis ea şi a aplecat capul.

-    -     Da, sigur orice.

-         -Tu, de ce mă mai sunai?

-        - Doream să-ţi aud vocea. A zis el trist. O lacrimă a alunecat pe obrazul ei şi s-a zdrobit de cearceaful alb. A apărut acea lacrimă de nicăieri, totul parcă a decurs ca şi prin magie, a apărut şi a dispărut. Nu şi-a clintit privirea, stătea nemişcată şi medita, dacă se merită să mai adreseze următoarea întrebare, ce poate să o facă să sufere mai mult.

-         De ce anume vocea mea, doreai să o auzi?

-         Fiindcă anume ea îmi lipsea.

-         De ce îţi lipsea?

-         Fiindcă îmi mai eşti dragă. O parte din viaţa mea a murit în acea zi în care nu ai mai fost tu în ea şi am realizat că am condamnat o mică fiinţă, nici nu i-am dat ocazia să încerce măcar din această viaţă, el zâmbise, aşa amară cum e, crudă, dură şi rece, dar care merită să o trăim şi să încercăm să o colorăm, cât de puţin cu zâmbetele noastre, cu dragostea noastră, cu susţinerea noastră, cu tot ce avem noi mai bun şi mai inocent. Sunau aiurea toate aceste cuvinte din partea lui. Ea strânse cu mâinele sale cearceaful şi plângea nu se putea controla.

-         Aiurea totul e aiurea, tu îţi dai seama că acestea sunt doar nişte cuvinte pe care nici tu nu le conştientizezi şi care nu au avut valoare atunci când puteai să le dovedeşti pe viu. La ce bun să regreţi când brutal ai dat cu piciorul şi în mine şi în viitor, în dragoste în acea mică creatură pe care nici nu ai cunoscut-o dar ai lipsit-o de şansa de a mă cunoaşte pe mine măcar? Ea striga nu putea să se controleze, el o privea uimit, nu ştia cum să reacţioneze şi ce să facă ca să o calmeze. Înţelegea că aşa îi va fi şi mai rău.

-         Calmeazăte, te rog eu. O apucase de umeri. Linişteştete, o cuprinse. Ea plângea, plângea nu se putea opri. A simţit că nu îi mai ajunge aer se sufoca, dar nimic nu îi zise lui, doar îl cuprinse şi şopti.

-         Adio, iubite. Înbraţişarea ei îl eliberase. El nimic nu a înţeles o ţinea în braţele sale, ea nu mai respira. Pe când o îndepărtase de la pieptul său ea nu mai dădea nici un semn de viaţă, lacrimile se oprise pe obrajii ei.

-         Ce ai? Te rog spune ceva, te rog mult. Dar nimic, doar tăcerea îl mai înconjura. O culcase pe pat şi repede a mers după medic, dar era târziu prea târziu. Pe când venise medicul au început să o resusciteze, însă de aceasă dată ea a cedat, a dorit să se elibereze de sufeinţă şi de acest trup ce o împovăra.

-         Nu, nu îmi vine să cred. Zise el. Nu doresc să cred, doar acuma căteva clipe a vorbit cu mine.

-         Liniştiţivă, nimic nu mai putem face.

 Ea murise şi o parte din viaţa a plecat cu ea. În sfârşit el a înţeles acest lucru. Începi să preţuieşti ceva după ce ai pierdut, mai bine mai târziu decât niciodată, dar nici prea târziu. Ea nu mai e, acuma ar dori să o cuprindă, să o simtă, să o iubescă să adoarmă cu ea în braţe, să o trezească cu un sărut şi să facă împreună multe alte lucruri siropoase. Dar totuşi nu regreta că nu le-a făcut sau că nu are ocazia să le facă cu ea, însă cel mai mult regreta că nu i-a spus că ea era cea mai mare comoară a vieţii sale, că doar ea îl mai făcea să trăiască şi să meargă înainte, că o iubeşte la infinit. Acuma e târziu, se uita la faţa ei înmărmurită, tăcută şi tristă, o cât de mult acuma îi lipseşte vocea ei divină, dacă ar putea să o mai audă chiar dacă îl certa nu îi mai zicea să tacă. El nu îşi mai poate vedea chipul său  în ochii ei trişti, acuma simte doar mâna ei rece pe care el a respins-o de atâtea ori, îi va lipsi, mai mult decât credea el. De ce a respins-o când era aproape, nici el nu înţelege acuma. Nu mai era loc pentru regrete şi pentru lacrimi, tăcerea şi singurătatea îi erau acuma amici. 

Acuma ea pe veci va dormi în braţele reci ale pământului iar ploaia va plânge dupa ea în fiecare toamnă şi primăvară. Acolo unde se află acuma, nu mai poate să fie sunată, cine îl va asculta şi alina, oare cine? Dar niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla de aceea e mai bine să preţuim atunci când avem dar nu când pierdem. Trandafirii roşii au căzut pe pământul puhav, acest ultim dar  de la el va rămâne cu ea pe veci.

  - Adio. A şoptit el. Însă de această dată ea l-a părăsit pe  veci el şi nimic nu se mai putea face.

În aşteptarea de cuvinte

Ea privea pe geam, încerca să cuprindă cu privirea necuprinsul. Nu mai visa, astăzi  i-au scos visele împreună cu inima, încerca să lege o rugăciune dar parcă nu putea. O lacrimă caldă s-a rostogolit pe obrazul ei. Acuma nu mai avea nici un scop, nu avea spre ce tinde, viaţa fără un scop e ca şi o poveste fără un sfârşit, ca o nouă zii fără  soare, ca şi multe alte lucruri care sunt făcute doar pe jumătate. Dacă doreşti să faci un om nefericit e suficient să-i ei visele să-l faci să înţeleagă că nimic nu se poate face din nori şi din vise, care se spulberă cu primele raze ale soarelui. Credea că va simţi o uşurare, dar se sufoca nu îi mai ajungea aer, dorea să plângă dar trebuia să fie puternică. Cum poţi să nu te bucuri când te eliberezi de ceea ce te-a apăsat pe suflet ani întregi? Poate ea nici nu dorea să scape de tot aceasta, poate ei îi plăcea să sufere în linişte şi să aspire, căci speranţa hrăneşte visele. Acuma nu mai e nici o speranţă, a murit speranţa şi ea se mai mira cum de a rămas în viaţă. Prea mult dramatiza situaţia şi dădea atenţie amănuntelor. Şi-a pus fericirea în mâinile unui străin, cum poţi să dai cel mai de preţ lucru în mâinile unui necunoscut, trebuie să fii nesăbuit sau total lipsit de gândire. Nu mai dorea să gândeasca cu inima, dorea total să se dezică de ea, dorea în locul inimii să aiba o bucată de piatră, rece, grea, tare, de nepătruns. 
 Oare poate să devina un om cu o inima mare şi caldă brusc un om fără de inima, acuma avea doar acest scop. Aceasta ar însemna să fie pregătită nu să ajute oamenii ci sa-i omoare cu sânge rece şi fără de regrete, aceasta ar însemna să fie opusul la ceea ce era ea. Dar nu era un lucru imposibil. A şters lacrima de pe obraz şi singură şi-a făcut o promisiune, să nu mai sufere şi să încerce să uite de toate, să nu mai viseze şi să uite ce trebuia, cu mult timp în urmă să lese să plece. Privirea ei era goala, lipsită de acele licăriri care erau atunci când se îndrepta spre acel loc unde credea că va scăpa de povară. 

Un necunoscut

“  Ce straniu  lucru e viaţa, ne este dor de persoanele cu care avem o conexiune spirituală dar nu  de cele  cu care avem  doar o conexiune fizică. Stau şi mă gândesc, de multe ori  cum poate să-mi fie dor mie de cineva pe care nici  nu-l  cunosc, iar drept  răspuns ecoul îmi spune numele tău. E adevărat, tu mă faci să cred în ceea ce nu există pentru mine în realitate ci doar în gândurile mele sau exista doar parţial. Parţial  dintr-un motiv, fiindcă nu te-am văzut. Vai, cât de mult aş dori să-ţi văd ochii, să-mi văd imaginea în ei, oare ce culoare au? Mii dor de ochii tăi, de tot ce-ţi aparţine. E o prostie, însă aceste lucruri dovedesc ca totuşi legătura spirituală e mult mai importantă, decât aia fizică. Deci astfel putem spune că  dragostea nu va murii, atâta  timp cât  ne este dor de cineva pe care  nici nu l-am văzut, însă la care ţinem enorm. Un  necunoscut  poate să-ţi  provoace stări cu  mult  mai plăcute decât  persoanele de alăturea, căci săturăm ceea ce e veşnic nu ceea ce e trecător. Ador emoţiile care le am, atuncea când mă gândesc la tine, e ceva de nedescris, o stare de amorţeală plăcută de detaşare totală de această lume. Îmi place să le traiesc pe toata aşa cum sânt, triste, reci, distante. În lucrurile reci găsesc ceva ce mă încălzeşte. Şi de multe ori mă gândesc că uneori un necunoscut  te poate face mai  fericit, anume datorită faptului că duci  lipsa totală, nu  doar parţială, te atrage spre acea persoană, necunoscutul, noul, aceste lucruri  parcă sunt  nişte magneţi…nu îmi  mai ajunge aer şi nici  cuvinte să-mi exprim trăirile, emoţiile, gândurile. E frumos ce trăiesc şi poate de multe ori doresc să  rămân doar cu  visele. Îţi multumesc că mă faci să visez, poate în viaţa reală nici nu aveau loc aceste stări plăcute pe care le am eu. Aş dori să mă împart  cu toate pe câte  le am, dar nu  pot, nici să le relatez şi nici să le trimit cu  vântul, oricum îţi aparţin în totalitate fiindcă tu le-ai creat dar  ele au  ieşit  la lumina zilei cu ajutorul meu…”

Reflecţia durerii a XI a parte

Ea visa dulce, toate gândurile plecase de la ea, o amorţire plăcută îi învălui corpul. Era bine când nu visa, se odihnea mult mai bine, în unele cazuri şi visele pot fii obositoare. Liniştea o înconjurase, acea linişte care îi lipsea nespus de mult. Merita din plin, liniştea şi poate  chiar singurătatea. Înainte de a începe totul era conştientă că nimeni nu o poate iubi şi acuma nu înţelege de ce îl crezuse pe el. Dar abandonase întrebările, de cele mai multe ori e mai bine să nu primeşti răspunsuri la unele întrebări. La ce bun să le mai primeşti dacă aceasta nimic nu schimbă, nu întorc ceva înapoi, nu te eliberează de vină, nu îţi şterg amintirile. Amintiri ce trebuiau şterse, dar nu pe toate, câteva totuşi dorea să le păstreze, acolo undeva adânc şi departe de inima ei. Se ridicase din pat, această atmosferă o deprima fiindcă se asocia cu acea atmosferă din trecutul ei sumbru. Tot răul se sfărşea aici tot timpul, era readusă la viaţa sa plictisitoare iar şi iar, aici. Parcă îi era a doua casă, locul unde îi tratau trupul dar nu şi sufletul. Îşi trecuse mâna prin par, s-a uitat în jur, a coborât încet picioarele jos, a încălţat încet şlapii, s-a uitat la ceas, nu a aţipit pentru mult timp. Se spijinise de pat cu o mână, se mai simţea slăbită, se mai ţinea de ceva ca să meargă, a pus mâinele pe pereţi a ajuns la uşă, dorea să iasă din această strânsoare, din acest spaţiu lipsit de viaţă. A ieşit pe hol ţinânduse de perete, era slabită fiindă calmantele îşi mai făceau efectul. A ieşit încet, mîinele se sprijineau de peretele rece, picioare se impleticeau, dar nu era genul care să se dea bătută. Mergea încet, dar sigur, încerca să ajungă undeva, mâinele îi alunecau, dar nu ceda. El tocmai ieşise din cabinetul medicului, o zărise pe ea pe hol, a rămas uimit nu ştia cum să reacţioneze. Dar a văzut că e slabită rău măcar acuma să nu o abandoneze, s-a apropiat de ea, o spriginise, ea a simţit cum ceva o ridică în sus, era placut să simtă un sprijin.

 -         Mulţumesc, pentru ajutor.

-         Eu cred că tu trebuie să fii în pat nu pe hol. Ea amorţise. I se părea că mai visează, acea voce semăna cu vocea lui. A întors capul şi a văzut chipul lui, picioarele parcă dispăruse, bine că o ţinea el.

-         Îţi mulţumesc, dar mă descurc. De această dată a rămas în picioare, chiar de era alăturea. El o apucase mai bine, căldura mâinelor lui era atat de placută şi dragă. Închise ochii fiindcă simţea că ameţeşte.

-         Hai că te ajut să mergi pănă la salon.

-         Ameţesc, zise ea fără jenă, nu cred că pot merge. 

El o luase în braţe, ea a pus capul pe umărul lui, acuma nimic nu o mai neliniştea. Acea caldură era atât de placută în cât nu mai dorea să se gândească la ceva rău şi neplacut, îşi închipuise cum un înger o duce în braţe. A ajuns iarăşi în acea prinsoare, de unde evadase de câteva clipe, tot el o aducea aici de fiecare dată. O puse încet pe pat dar ea nu dorea să se rupă de la acea căldură, însă nimic nu mai putea să facă. Iarăşi întrebările au apărut în capul ei, se gândea dacă răspunsurile mai au vre-un rost şi dacă îi va aduce liniştea, căci ştia că toate au timpul său iar acel timp e trecut. Îl privea nu îi venea să creadă, îşi vedea imaginea în ochii lui, dar era ceva de moment o iluzie o fericire de o clipă, ce se va nărui cu plecarea lui. Atâtea, cândva, dorea să-i spună, iar acuma despre atâtea ar dori să tacă.

-         Te simţi mai bine? A rupt el tăcerea.

-         Mult mai bine, dacă compari cu unele momente şi mult mai rău dacă compari cu altele, tu la care te referi?

-         În general.

-         Aceeptabil, dacă era mai bine nu mă deranja. Era o discuţie seacă se vedea că ea nu prea are chef să vorbească acuma, însă nici nu dorea ca el să plece. Tăcerea îi tăia auzul, parcă o sufoca. Nu putea să tacă chiar de ştia că iarăşi îi va fii rău, trebuia să întrebe dacă nu o făcea simţea că se  va sufoca.