Rezumat

Dragii mei cititor şi amici, vă rog mult să mă iertaţi pentru fragentele intitulate "Un înger fără aripi". Sunt fragmente dintr-un roman, care mă implineşte şi mă face să fiu cu adevărat fericită. Sper să reuşesc să-l termin şi să încep sa-l postez. E un roman dedicat unei persoane dragi, e un fel de caiet cu amintiri şi triri. Este vorba despre o asistenta medicala care s-a hotărât să meargă pe război doar pentru a găsi persoana care îi furase inima pentru veci. A renunţat la tot pentru el şi pentru  a scăpa de suferinţa ce o apasa. Reuşeşte să-l găsescă şi trece prin diverse stări. Începe singură pe ea să nu să se înţeleagă, în inima ei se dă o luptă între vise şi realitate. Unele fragmente descriu unele stări pri care eu singură am trecut, unele discuţii reale. Sper să va placă, fragmentele mele şi sper într-o zi să pot face public acest roman.

Un înger fără aripi (fragment)

   Încet  a trecut şi această zi, se întoarse în camera sa, acolo totul era aranjat. Doar parfumul lui  a rămas în camera ei. Patul era făcut, ea luase perna pe care dormise el şi o lipise de faţă, de parcă încerca să îmbibe mirosul lui în pielea ei. Aici se putea relaxa şi să-şi simtă prezenţa. Se gândise că doar dimineaţa în această dimineaţă a fost aici, pe acest pat. Dar acuma a rămas de la el doar amintirile. Ar fi dorit să se închidă aici şi să miroase ca el, să îmbibe toate amintirile şi gânduriel lui care pluteau în aer, să atingă toate obiectele care le atinse el. Să fie cuprinsă de căldura corpului lui, care parcă era absorbită de cearceaf. Dorea să se îmbrace cu tot ce îi aparţinea lui, dorea să devină umbra lui, iar, dar nu mai e posibil. Deschise larg geamul, ca toate amintirile, gândurile, trăirile lui să iasă pe geam, iar ea să rămână iar singură cu ea şi  amintirile ei. Nu ar dori să amestece gândurile lui cu ale ei sau să înceapă să gândească ca şi el şi după să nu mai ştie ale cui au fost gândurile. A renunţat, dorea din toata inima, dar mintea clară o făcea să gândească cu sânge rece. Era o confruntare între vise şi realitate, de această dată realitatea învinse, era dureros dar trebuia, e mai bine aşa să te doară acuma un pic decât după mai mult. Strânse lenjeria pe care dormise el, o puse într-o pungă, ca să nu iasă mirosul lui din ea, îşi puse lenjerie curată. Şi după pat  a găsit ceva, el îşi uitase tricoul sau. Ea îl ridicase îl duse la nas şi a închis ochii, de parcă încerca să-şi închipuie în acelaş timp ca el e aici, chiar de nu-l simţea, era aici langă ea. Puse tricoul pe marginea patului, trecuse cu degetele peste el, îşi luase pijamaua, se intinse în pat  şi  a cuprins şi tricoul. A adormi imediat cu un somn adânc şi dulce:

” În odaia unde abea se mai vedeau razele soarelui ce apunea, ea graţios se întinse peste masă, a aprins codiţa unei lumânări, după flacăra sării şi pe celelalte codiţe, din întuneric treptat a început să apară silueta ei de caprioară, care era învăluită într-o  rochie roşie, era  mai jos de genunchi însă cu un decolteu adânc. Pe gâtul ei se vedea doar o jumătate de inimă. El muţise, acuma când ea e în faţa lui, el nu mai ştie ce să zică, însă atâtea dorea să-i spună. Dorea ca ea să ştie cât de mult i-a lipsit acolo unde a fost, că în fiecare seară adormea cu poza ei în mână, că în sfârşit acuma avea motiv să continue viaţa. Încet s-a apropiat de ea o cuprinse şi îi şopti:

- Salutare, iubire. Mâinile lui total cuprinse talia ei, el simţea cum sângele îi pulsează în urechi, simţea viaţa. Era nespus de fericit să o simtă, să o audă, să ştie că este bine şi în siguranţă fiindcă el este aproape. Ea se întoarse cu faţa spre el.
- Salutare, îngeraş, văd că în sfârşit  te-ai trezit, mă bucur să te văd. Încerca să-şi exprime sentimentele faţă de el prin cuvinte, dar cred că nici jumătate din trăiri nu putea să exprime prin cuvinte, abea se abţinea să nu cadă în braţele lui şi să fie dusă de val. Adora aroma lui,   îi plăcea să simtă căldura mâinelor lui cu pielea sa, se pierea în ochii lui fără margini şi plini de bucurie şi blândeţe, când îşi vedea propria imagine în ei uita de toate, de suferinţă, lume şi înţelegea că toată viaţa doar pentru această clipă a trăit. El încet se aplecase peste ea, dorea să o sărute, ea însă se retrase.

- Nu doreşti să mă săruţi, nu ţi-a fost dor de mine? Cum mai putea el să o întrebe aşa, când ea trăia prin el, el era tot ce aştepta ea de la viaţă, datorita lui viaţa nu mai e plictisitoare, el era sufletul ei pereche, prin el mai respira. L-a sărutat pe buze mai mult amical, a fost  un sărut rapid, dar nu indiferent. S-a tras repede  de la el nu fiindca nu dorea să-l simta, ci din contra fiindcă nu mai putea să se abţină, însă nu dorea să grăbească lucrurile. El nu putea să-şi rupă privirea de la ea. Avea nişte pantofi cu tocuri care foarte bine mergeau cu rochiţa decoltată. Se trăgea la ea, însă înţelegea că ea acuma nu doreşte să-l simta foarte aproape. Ea l-a întrebat:
- Nu îţi este foame?
- Cum să nu îmi fie şi iar se îndreptase spre ea, tot timpul am o foame, foame pentru a te mânca pe tine.  Ea roşise, simţea cum o căldură plăcută trecu prin tot corpul ei, nu îşi mai simţea picioarele, dar nici nu mai trebuia, fiindca el  o ţinea în bratele sale. Ca să fie sigur că nu mai evadează, el o luase în braţele sale, o privea în ochi şi nu- i venea să creadă că acuma poate face tot ce doreşte, ca nu trebuie să-şi mai ascundă sentimentele şi în loc de duritate acuma poate să o răsfete cu căldură, dragoste şi pasiune. Ochii ei îl chemau tot mai aproape şi mai aproape, era uşoară ca şi o pană şi atât de caldă. O săruta cu pasiune, îşi trase buzele de la buzele ei si le duse la ureche:
- Te iubesc.” Ea scăpase tricoul din mână, visa frumos, pe chipul ei se citea fericirea, de parcă tot ce visa era real, de parcă pe toate le trăia acuma, totul  era aşa de parcă visele pot prinde viaţă. Dar  a fost  scoasă din acest vis plăcut, se auzeau din realitate bătăi, ele erau tot mai tari şi mai tari, ea se trezise, a venit cineva la ea, a văzut tricoul lui jos îl luase în mână şi se duse spre uşă. Era Anita a uitat că o invitase la ea, total uitase, aşa de mult  a fost absorbită de propriile gânduri.

Un înger fără aripi (fragment)

   Gândurile parcă o înăbuşeau, nu o mai lăsau să respire şi să savureze clipele pe care le mai are alăturea de el. Ea îl cuprinse aşa de tare de parcă nu mai dorea să-l lese să iasa din această cameră, de parcă ar dori o veşnicie să stea cu el aici, să ştie că totul e bine şi că ea îl poate apăra de toate. Dar era conştientă că era o nebunie, ca aşa ceva nu poate să aibă loc în viaţa ei, era prea frumos ca să fie adevărat. El simţea cum trupul ei firav tremura. Parcă o durere străpunse inima lui, de parcă inima împetrită iarăşi prinse viaţă, dorea să trăiască să iubească să dăruie. Ea a simţit că acuma ar fi momentul perfect să facă ceea ce şi-a pus în gând. Ea dorea din tot sufletul ei ca el să rămână ceva deosebit, să rămână cu ea măcar în amintiri, ca nici anii să nu-l poată şterge din gândurile sale. Simţea această nevoie cum simţea nevoia de a respira, cum simţea nevoia să iubească şi să fie iubită. Ea se îndepărtase un pic de la el, dorea să-l privească în ochi, dorea să se convingă că va proceda corect. L-a mângăiat pe faţă de parcă dorea să ţină minte cu palma sa toate curburele feţii lui, dorea să-l ţină minte cu ochii, cu sufletul, cu gândul cu pielea cu tot corpul, ca tot ce e legat de el să se imprime în ea, o bucaţică din el să rămână cu ea. Dar totuşi ar fi dorit să-l păstreze pe el alăturea de ea, viu, în carne şi oase, să-i simtă căldura corpului în fiecare zii, să-i simtă respiraţia cu pielea ei fina. Dar nu era posibil mai mult, doar amintirile îi vor rămâne, amintiri plăcute şi calde care o vor încălzi în serile răcoroase, care iar o vor face să simtă acest fior plăcut care parcă  o face să zbore şi în acelaş timp îi tăie şi respiraţia. Când vă închide ochii chipul lui va apărea din întuneric, acest chip fumuriu va întinde braţele ca să o cuprindă şi să o rotească într-un vals ameţitor. Parcă trecutul se intersectase cu viitorul iar prezentul dispăruse, de şi ea îl simţea încă îl mai simţea atât de aproape, atât de cald, minunat, unic. Căldura mâinilor lui îi aduceau o liniştea, ochii lui reflectau imaginea ei  în care ea era tistă. Ea apucase faţa lui cu ambele mâini, o strânse un pic, de parcă dorea să-i fixeze privirea doar asupra ei.

- Te iubesc. A tăiat liniştea apăsătoare. El a zâmbit căci nici nu era nevoie să-i spună acest lucru. Ea îl săruta şi-l strânse strâns, dorea să-l simte mai aproape, dorinţa ei creştea tot mai mult şi mai mult, dorea să se lipească de el. După un pic s-a îndepărtat şi fără ca să mai zică ceva a roşit de la ceea la ce s-a gândit, a coborât ochii în jos, el a apucat-o de bărbie i-a ridicat capul.

- Ce s-a intamplat? Cum putea ea să-i explice ceea ce simţea, doar cu ajutorul unor cuvinte.

- Până ce nimic nu s-a întâmplat, dar aş dori să se întâmple, aş dori să imprim pe pielea mea mirosul tău. El se gândise că niciodată nu a mai auzit aşa ceva de la o femeie, era plăcut să ştii că cineva doreşte ca el să facă parte din viaţa ei. El totul a înţeles dar nu se încumeta să rupă fructul interzis doar ea era aşa de fragedă, nu ar dori să spulbere visele sau să o facă să sufere. Însă înţelegea că ea aceasta doreşte mult şi nici el nu prea putea să reziste tentaţiei. Atâta timp departe de femei, tot timpul antrenamente, reguli, medii dubioase, acuma ar putea să guste din adevărata viaţă şi  din unele lucruri plăcute şi  dorite. Dacă viaţa îţi dă clipe frumoase trebuie să le savurezi la maxim, căci niciodată nu se ştie ce îţi aduce ziua de mâine, prinde momentul. El o îmbrăţisase, închise ochii şi încerca să se elibereze de tot ce-l apăsa, încerca să se elibereze de trecut. El sărutase ochişorii ei, nasucul, obrajii, buzele ei dulci şi fragede, care au fost atinse doar de petalele trandafirilor  doar pentru  a mai lua din dulceaţa lor. Buzele ei îl îmbătau îl făceau să uite de toate parcă îl rupea din această lume şi îl ducea departe de durere, suferinţă şi realitate. Braţele lui au coborât  tot  mai jos, o cuprinse de mijloc şi  o lipise şi mai mult de el, îi simţea bătăile inimii, parcă era un tren care se afla în întârziere, aveai impresia că imediat  va sări din piept. Mâinile încet au pătruns sub cămaşa de noapte şi acuma mângâiau  piele ei fină şi catifelată, care nu prea a fost răsfăţată de soare. El o eliberase de hainele care parcă o sufocau, ea roşise, un ţipăt scurt a tăiat  tăcerea, ei se contopise cu pulsul timpului. Ei erau scăldaţi în razele lunii palide, fericirea plutea în jurul lor, astăzi nu mai era loc pentru lucruri triste. Doar pentru fericire şi lucruri minunate ce îi vor însoţi până la ultima clipă a vieţii sale. Unele lucruri nu pot fi uitate aşa de uşor, deci aceste clipe vor fii eterne, magice şi de ne uitat. Au adormit îmbrăţişaţi, oboseala şi plăcerea puse stăpânire pe ei.

    Dimineaţa venise prea repede parcă se grăbea să aducă ceva nou şi palpitant în viaţa lor. Anita îl privise pe Adi, îi era plăcut  să înceapă ziua cu el, îl sărutase pe frunte de şi nu dorea să-l trezească, dar nici el nu dormea, cum putea să piardă ultimile clipe. El deschise ochii. Iarăşi o sărutase şi îi dăruise un zâmbet  dulce. Ea nu putea să-şi dorească mai multe, le avea pe toate se simţea împlinită, nu mai trăise asemenea stări era ceva nou şi plăcut. Hotărâse să meargă împreună la duş, nu aveau multe ocazii ca să se răsfeţe unul pe altul, însă profitau de ce ceea ce aveau. 

Doar sufletul

Razele soarelui îmi mângâie încet mâna, ştie că îmi este plăcută atingerea lui. Îmi era dor de această atingere catifelată şi magică, care tot timpul mă calmează indiferent de ce se întâmplă în viaţa mea. Roţile mănâncă pământul foarte repede, abea desluşesc unele detalii de la anumite obiecte ce ne iesă în cale. În întâmpinare venea cu o viteză mare o maşină galbenă decapotabilă, la volanul căreia era un tânăr drăguţ. Am zâmbit un pic, de la gândul că decapotabila lui galbena e asemenea unei flori ce atrage multe albinuţe. După imaginar din mintea mea a dispărut decapotabila, casa, care banuiesc că e pe seama maşinii, hainele scumpe, ochelarii, ochii tipului în general tot corpul, iar în interior am găsit esenţa, sufletul. M-am gândit cât de uşor era dacă noi am putea pe toţi aşa sa-i dezbrăcăm de propriul trup şi să vedem esenţa, sâmburele din care izvorăsc gândurile, intenţiile. M-am gândit în acea clipă oare câte albinuţe ar mai fii atras acea persoană fără floarea lui decapotabilă şi oare la fel de colorat e sufletul lui ca şi maşina? De multe ori ne lăsăm orbiţi de nimicurile lumii, care pot fii uşor înlăturate de boală, criză, rugină, foc, apă şi alte puteri naturale. De ce, de cele mai multe ori punem mai presus aceste lucruri  in valoare, mai mult deca sufletul omului?

Oare traieşti cu acea maşina sau cu acea casă? Nu prea cred, dar totuşi unii aceptă singuri să se mintă să zică că sunt fericiţi, însă ei cu mult timp în urmă au uitat cum e să zâmbeşti. Dacă aş putea să dezbrac oamenii de trupul lor şi să le văd sufletul, aş face acest lucru şi eu, ca să arăt ce culoare are sufletul meu. Cred că aşa ar fii cu mult mai uşor să găsim ceea ce cautăm şi să nu umblăm ca şi nişte orbi ce văd doar lucrurile stralucitoare. Lăsaţi prejudecăţile şi încercaţi să înţelegeţi că totuşi adevărata dragoste nu constă în greutatea portmoneului sau parametrii casei ci în strălucirea sufletului şi bunătatea inimii.

Singurătatea

Pe o stâncă în largul mării departe de gălăgie şi aglomeraţie, departe de alte fiinţe vii, stă ea, sirena. Stă singură pe o stâncă care este scăldată de valurile mării. Valurile îi mângâie coada, îi alină un pic suferinţa. Atingerea apei e plăcută, doar aceasta îi mai rămase din toate bucuriile pe care le avuse în viaţa ei. A dus mâna la faţă a şters lacrima ce se rostogolea pe pielea ei palidă. Se mai juca cu coada în apă, stropii săreau în toate părţile iar razele de soare se scăldau în acele mici lacrimi ale mării. Soarele încet se contopea cu marea, era o imagine minunată, vântul încet îi domolea ca în pasionala lor dragoste să nu să se topească. Îi răcorea pe îndrăgostiţi cu adierea sa blândă şi plăcută. Bătea un vânt călduţ ce mirosea a dragoste eternă. Sirenei îi plăcea să iasă din apă seara să privească această scenă divină, contopirea soarelui cu marea. Cerul era de un albastru liniştitor, iar norii erau roz, abea vizibili ce se amestecau pe cerul minunat şi se potriveau de minune. El albastru, ea roz şi trecerea fină dragostea lor ce îi apropie în toate. Scumpa de ea, mai privea pe furiş adesea îndrăgostiţii ce veneau seara pe plajă şi se scăldau goi în marea blandă şi tandra. Marea care plimba apa pe trupurile îndrăgostiţilor, încet şi plăcut, de parcă dorea să-i mai potolească un pic. Îi privea cu nesaţ şi parcă dorea să le simtă trăirile  şi pentru o clipă să fie ea dragostea ce îi făcea pe acei tineri să fie atât de fericiţi şi încântaţi de viaţă. Dorea şi ea să simtă ce e dragostea, fiincă  a auzit atâtea despre ea. Lucruri bune şi frumoase, de şi a mai auzit că doare rău atunci când pleacă de la tine. Că lasă un gol imens şi o durere de nedescris. Dar era gată să plăteacă orice preţ doar pentru ca să simtă o clipă acel fior ce-ţi schimbă întreaga fiinţă. Pe stâncă, se simţa un pic mai bine, soarele practic a părăsit cerul i l-a oferit stelelor, perlelor nopţii, ce străluceau ca şi o speranţă pentru fiecare care le vedea. A ridicat degetul şi a arătat spre o stea, cred că se gândea că acea stea reprezintă speranţa ei, speranţa că poate într-o zi totuşi va veni dragostea  şi la ea în vizită.

Sări în mare, a început să se cufunde tot mai mult în ea, a ajuns la fund, unde peştii minunaţi o înconjurau, unde verdeaţa se ondula după mişcarea apei, era o altă lume. Dar realiza că în lumea ei, nu poate să trăiască dragostea, fiindcă ea era mai diferită, mai neobişnuită. Însă a uitat că dacă ai o inimă e posibil ca dragostea să trăiască în ea. E nevoie doar de o inimă curată care e aptă să primescă şi să sălăşluească această minune numită dragostea. S-a ascuns în adâncurile mării cu visele despre dragoste, unde era sigură că  poate într-o zii speranţa sub formă de stea se va apropia şi mai mult de ea şi astfel şi ea va simţi ceva divin. Minunea numită dragostea vine pe neaşteptate de aceea trebuie să nu o căutăm, să o lăsăm ea singură să ne găsească.

Blestemul

Am o dispoziţie minunată, ajung acasă deschid repede uşa de parcă sunt urmărită. Intru închid uşa de parcă nu aş dori să scap vre-un gând minunat ce mă bântuia toată ziua. Las hainele care mă incomodează, iau ceva mai comod şi lejer, mă simt minunat. Desfac mâinile şi cad pe pat, închid ochii şi mă las dusă pe tărâmul meu magic la care am visat  toată ziua. Creaturi magice şi fascinante trăiesc pe acel tărâm. Acolo totul e în armonie şi toţi sunt veseli şi visători. Acolo te regăsesc şi pe tine. Faptură palidă ce are ce-i mai trişti şi mai pustii ochi din toţi pe câţi îi văzusem. Ai fost blestemat să trăieşti o eternitate, ce nu are nici un rost fără persoana dragă, care mai trăieşte doar în gândurile şi amintirile tale. Pun mâna mea caldă pe umărul tău îngheţat.  Ai primit acest dar fără ca să fii întrebat. Ţi-ai întors faţa spre mine şi parcă am rămas hipnotizată pentru câteva clipe. Din toată faţa doar buzele mai avea ceva culoare. Simţeam că nu trebuie să-mi fie frică de tine fiindcă tu faci ce faci, nu fiindcă îţi place, dar fiindcă aceasta e unica modalitate de a supraveţui. Mam înnecat în privirea ta. Te uiţi atent la gatul meu unde se vede cum viaţa pulsează în mine. Văd cum înghiţi în sec şi mă gândesc, oare ce gust aş avea eu pentru tine? Îmi dai câteva şuviţe la o parte şi încet apropii gura de gâtul meu, mi se opreşte respiraţia de parcă nu aş dori să te  sperii, aşteptarea şi misterul mai mult mă agită decât însăşi gândul ce îmi trece prin cap. Simp respiraţia ta cu pielea mea, trec furnicutile pe gâtul meu, închid ochii şi simt cum pielea mea e atinsă mai întăi de buzele tale reci şi după ceva ascuţit ce doreşte parcă să treacă de obstacolul, numit piele. Dar parcă timpul s-a oprit în loc şi noi împereună cu el. Doar un gând nu a fost stăpânit de timp: "Oare de ce s-a oprit?" Parcă sărutul tău a îngheţat pe gâtul meu, simţeam cum câldura se scurge din mine, dar ştiu că nu e suficient ca să te încălzesc. Am suspinat fiindcă roţile uzate ale timpului se pornise din nou iar durerea  a pătrus prin mine. O durere amestecată cu un frig. Mai apucat cu mâna de ceafă şi simţeam cum sorbeai  viaţa  din mine, dar ai mai lăsat un pic. Te-ai tras de la mine. Am simţit cum ceva cald se scurgea pe gâtul meu, am dus mâna la locul de unde se împrăştia durerea în tot corpul meu. Te uitai la mine cu milă, dar nu aveai de ales, acesta e blestemul. Totul se întunecase am cazut, vântul îmi cânta un cântec de "adio". Vampirul...a trecut prin mintea mea. Am deschis ochii şi instinctiv am dus mâna la gât de parcă chiar am trait aşa ceva. Am observat că geamul era deschis larg, mam apropiat de el şi am văzut o umbră. Am mers la oglindă însă am realizat ca nu-mi mai văd chipul în ea....

Din umbră a III a parte

Eu  mă bucurasem foarte mult, doream să răspund în aşa fel ca să nu par indiferentă dar nici să nu arăt ce simt. Am rămas indiferentă, doar eu ştiam cât era de greu, dar la moment ştiam că doar aceasta trebuie să fac. Astfel am început să ne aruncăm scrisori unul la altul. Într-o zii am scris că sunt tristă. Ai întrebat de ce? “Fiindcă mă simt singură” am scris eu. “Nu trebuie, fiindcă cu gândul eu sunt mereu la tine.” Suna frumos, dar pe cât de adevărat era tot aceasta? Nu mai doream sa-mi fac aluzii, la ce bun, oricum încercam să par indiferentă de şi ce era în interior mă distrugea. Ne mai certam, aceasta mă întrista fiindcă tot timpul descopeream adevăruri care dor.  Dar obişnuiam să gândesc că totuşi e mai bine să accepţi adevărul decât minciuna. Lucrurile noi şi oribile aflate despre realitate în care trăiai mă faceau şi mai tristă, dezamagirea se strecurase în inima mea, însă…într-o dimineaţă te-ai hotărt să ieşi din umbră. Am fost nespus de bucuroasă să te pot vedea. De şi totul revenise ai început să-mi zici cuvinte frumoase, oricum simţeam cum umbra dezamagirii, fricii şi îndoelii s-a strecurat în interiorul meu. Încercam să zâmbesc, de şi nu-mi venea.  Cu “Te iubeasc” se sfârşea fiecare mesaj, dar aveam impresia că parcă singur încercai pe tine să te convingi că e aşa, dar nu-ţi reuşea. Cuvintele frumoase nu mă mai copleşeau, fiindcă am ales doar adevărul din toate câte erau. Nu mai simţeam durere şi nici singurătate, doream doar să scap de povară, să scap de tine. Am început să simt că te obosesc. Totul încet se stringea în mine. Acuma chiar de eram la lumină întunericul era în sufletul meu. Mă gândeam că am pierdut ceva de preţ mam pierdut pe mine în acest joc care nimic nu valora. Însă eliberarea a fost dulce. Am devenit mai calmă şi cine ştie poate iarăşi va reveni lumina în sufletul meu, însă sunt sigură de un lucru, că niciodată nu am să mai doresc să ajut pe cineva să iasa din umbră la lumină…(sfârşit)

Fericirea

De multe ori mă întreb ce îi trebuie unui om pentru fericire, adică ce-mi trebuie mie? Şi realizez că atunci când  doreşti să fii fericit trebuie să scapi de nefericire şi după va rămâne doar fericirea în sufletul tău. Aşa am făcut şi eu am scăpat de dragoste şi astfel am mai scăpat şi de nefericifrea mea. De multe ori suprainvestim prea multe sentimente şi vise în oamenii care nu merită. Astăzi am pus piciorul în prag şi am zis: " Ajunge să sufăr." După am simţit cum zbor, e plăcut să simţi fericirea cu fiecare celulă a corpului tău, îţi dă o senzaţie de amorţire plăcută ce te face tot timpul să zâmbeşti şi să doreşti să cânţi. De aş putea aş zbura şi aş împarte şi la alţii din fericirea mea ce nu are limite. E ceva plăcut şi divin, ceva ce îmi lipsea mult  din paleta trăirilor, simt că aceasta  e o culoare caldă şi plăcută pentru simţuri. Doresc să văd cum zâmbesc toţi în jurul meu şi să încerc sa le inseninez chipul cu zâmbetul meu. Trebuie doar să înlăturăm ceea ce umbreşte soarele fericirii noastre şi să lăsăm acea căldură plăcută să ne topească sufletul pănă se transformă în fluturaşi multicilori, iar fiecare ar atinge altă persoană  şi astfel o va vindeca de tristeţe, dezamăgire şi suferinţă.

Apus

Stau pe o stâncă ce stă să cadă în mare. Întind mâinile si imi îndrept privirea înainte. Marea neliniştită fugărea valurile în stânga şi în dreapta. Mă întreb, oare de ce mare a atăt de neliniştită? Soarele încet coboară pentru a se stinge în mare. Îl privesc cu tristeţe încerc să sorb ultimile picături de căldură, le ascund adânc undeva acolo ca să se mai menţină acea căldură. Cerul este scăldat în cele mai divine culori ce se schimbau una pe alta, doar această imagine îmi mai colorează viaţa. Mă uit cum marea zbuciumată încerca să-şi înece amarul, dar nu e aşa de uşor. O înţeleg, de parcă aş face parte  din ea şi trec prin aceleaşi stări prin care trece şi ea. Sunt singură şi nimeni nu mă înţelege. Am încercat să găsesc răspunsul la aceste întrebări dar nimic. A rămas doar furtuna în sufletul meu, care lovea sentimentele şi trăirile mele de cruda realitate. Aplec capul de parcă îmi cer iertare de la toţi pe care i-am dezamăgit sau pe care i-am rănit. Noapatea se lăsă peste mine şi mare. Vântul puse haosul în capl meu, hainele se zbăteau în braţele vântului turbat. Eram asemenea unei păsări care dorea să zboare undeva dar parcă nu se hotăra unde. Am privit mare înstelată, valurire parcă se mai domolise, vântul nu mai batea aşa de tare valurile de stânci, liniştea puse stăpânire peste noi. Mi-am dus mâinile la piept parcă încercam să mai simt acea căldură a soarelui blând şi darnic. Căldura soarelui pe veci mă va linişti, iar marea tot timpul îmi va cânta cele mai minunate cântece de dor. Desfac iarăşi mâinile şi mă dedic total mării, devin pentru o clipă un pescăruş, am deranjat oglinga stelelor, apoi simt cum apa îmi cuprinde în totalitate trupul. " Rece..."a trecut prin mintea mea, după am simţit iarăşi căldura ce ştiu că nu mă va mai lăsa niciodată din braţele sale tandre. M-am contopit pentru eternitate cu marea şi tot ce se reflectă în oglinda ei. Am devenit uitare pentru toţi şi toate.

Un înger fără aripi (fragment)

 El, murise. Inima ei se strângea de durere şi suferinţă, visele au fost spulberate viitorul nu mai avea nici un rost la momentul de faţă. Închidea ochii fiindcă o durere ascuţită îi tăia amintirile, distrugea sentimentele. De mult timp nu a mai simţit aşa ceva, nebunia se amestecase cu suferinţa, durerea cu amărăciunea. Dorea să sfâşie hainele ce îi strângeau pieptul şi nu o lăsau să respire. Dar nu a făcut acest lucru. Doar s-a aşezat pe pat, a spriginit capul pe mână, privirea îi era rătăcită pe undeva, de parcă sufletul părăsise corpul, de parcă tot ce a fost mai bun a dispărut iar în urmă au rămas doar amintirile şi o umbră vagă despre fericire. Lacrimi grele curgeau pe obrazul ei, cu acele picături parcă ieşea şi durerea din ea. Suspina, dar încerca să se stăpânească. Tot ce a mai rămas de la el e o poză şi o groază de cuvinte pe care a dorit ea sa le auda de la persoana dragă şi el era acea persoană. Suferinţa ce-i curma sufletul era imensă un întreg univers nu ajunge ca să poată sălăşlui acea suferinţă. Micul ei univers se prăbuşise căci soarele universului ei se stinse. El a murit, doar în mintea ei, nu mai dorea să ştie ceva despre el, sau să mai încerce să-l vadă sau să facă ceva ce îi va curma iar suferinţa. Îi era mult mai uşor să accepte ca e mort, căci pestea această suferinţă putea să treacă mult mai uşor decât să reînvie totul, el să-i promită ceea ce nu are. Nu, e mai bine să creadă că nu mai e. Această durere va trece mult mai uşor şi după peste toate se va lăsa uitarea.

Tăcerea

Astăzi m-am lăsat îmbrăţişată  de tăcere. Parcă e o prăpastie fără fund din care nu mai doresc să ies. Cuvintele mişună în capul meu însă eu nu doresc să le las să plece de acolo. Semne de întrebare, gânduri pierdute, explicaţii logice, meditări asupra unor lucruri poate inutile la care cunosc răspunsul de mult timp. Tot aceasta nu mă lasă în pace, însă trebuie să tac, e mai bine aşa. Nu aş dori cineva să cunoască ce anume astăzi nu mă lasă în pace, cred că prea multe s-au adunat în capul meu şi în inima mea. E nevoie de o pauză, să încetez să înţeleg unele lucruri cu mintea si să încerc să le las să decurgă de la sine, fără a le dirija sau a cauta vre-o explicaţie logică. De ce aşa şi nu altfel? Căci de multe ori noi singuri suntem cei mai aprigi duşmani pentru noi. Astăzi singură m-am condamnat la tăcere,  de ce să-i mai fac şi pe alţii să se gândească la lucruri inutile. Tăcerea îmi oferă ocazia să le pun pe toate la loc,  în ordinea cuvenită, mă face să înţeleg ce e important şi ce ar trebui să înlătur din viaţa mea din gândurile mele. Dar cred că astăzi nimic nu voi înlătura fiindcă sunt vizitată de lucruri importante şi dragi, un pic amestecate cu amărăciune, însă le îndulcesc eu cumva. Realizez că toate au un început şi un sfârşi, de obicei începuturile sunt lucruri spontane, sfârşiturile sunt deciziile noastre, termenul limită cum ar fii. De  multe ori chiar de ne este dureros noi trebuie să renunţăm ca să facem loc la  alte lucruri care poate pe parcurs vor avea o mai mare valoare în viaţa noastră, niciodată nu se ştie. Un lucru e clar că nu le poţi avea pe toate, sună cam trist, dar nu trebuie să fim egoişti, trebuie să putem alege din nimicurile vieţii cele mai importante lucruri. Doresc să prelungesc această tăcere, dar oare am să pot? Dar ştiu că am nevoie de puţină linişte ca să mă înţeleg singură pe mine să înţeleg ce trebuie totuşi să arunc din gândurile mele, ce e cel mai important şi care e adevăratul meu scop. Merg asemenea unui orb pe o frângie, niciodată nu ştiu dacă următorul pas va fii bun sau nu. Cred că ar trebui să mă dezobişnuiesc să merg aşa şi pe lângă toată să mă grăbesc să ajung undeva, unde nici eu nu ştiu. Trebuie să mă opresc şi bine să mă gândesc la toate, însă nu astăzi, astazi am să tac şi am să las lucrurile să decurgă de la sine.