Ție                 

   

   În zilele noastre minunile lipsesc, noi ne-am dezobișnuit să ne mai surprindem unul pe altul cu lucruri minunate, oare ne costă ceva dacă scriem sau spunem cuiva:”Bună ziua.” Oare dacă nu mai dorin să mai discutăm cu cineva de ce o mai facem, suntem ciudați pe undeva și e greu să ne înțelegem unul pe altul. A trecut o lună de discuții, eu de la început nu eram interesată, dar măcar răspundeam din politețe, acuma tu ai devenit așa. Rolurile s-au inversat dar nu și atitudinea, eu sunt eu și tu ești tu. Știu că te îndepărtezi de mine, în fiecare zi ești tot mai departe și mai departe și uneori îmi mai faci cu mâina. Eu știu că mai discuți cu cineva, nu știu de ce nu recunoști că ea îți place mai mult, nu e o tragedie, nu e nimic critic, doar suntem prieteni. Eu am să mă bucur pentru tine și am să te felicit că ai câștigat pariul. Tot încerci să mă convingi că nu ești bun, am înțeles din start că doresști să mă respingi nu direct dar indirect aceasta o faci. Am zis că nu lupt pentru fericirea mea, aceasta ar însemna să-ți scriu atunci când îmi zici că ești rău, următorul raspuns:”Bine, eu totul am înțeles.” Și treptat să mă retrag să nu mă mai agăț de cuvintele scrise de tine, că mă adori mult, cuvintele tale zic una dar faptele alta. Gata a dispărut atracția acuma nu mai discutăm așa de mult, mai mult îmi răspunzi formal, așa ca să nu mă mai superi, nu aș dori să fur din timpul tău prețios. A trecut magia noastră, sper măcar să rămânem amici, uneori să discutăm, să știu că ești fericit. Am să încerc să nu mai discut despre ceva acțiune care ne include pe ambii. Cuvintele tale că poate noi suntem unul pentru altul, că trebuie să încercăm să fim împreuna, le socot o gluma, acel te ador foarte mult am să-l șterg din dialogurile noastre și atuncea el va rămâne un dialog dintre doi amici. Dacă în zi avem  60 000 de gânduri iar 15 000 sunt legate de tine, în acest caz ar trebui să lucrez ca aceasta cifră să devină mai mică, până voi ajunge la un gând nul, adică să-mi amintesc doar dacă voi vedea poza, sau mesaj de la tine, sau acest document cu denumirea lui bizară. Trebuie să încep să lucrez la aceasta, nu e greu dar nici ușor, sper să te scot din mintea mea și să nu exterpez o dată cu gândurile mele o parte din mine. Ești liber așa cum și ai fost, un mic fir ne mai leaga, unul turcuoaz în viziunea mea, acesta simbolizează prietenia noastră. Am încercat noi să tregem mai multe fire și să ne legăm mai mult, să facem așa ca această legătură să fie mai trainică, dar nu se primește, a mai ramas un fir, ție îți aparține decizia dacă să-l tai sau nu. Eu nu mai zic nimic, nimic nu mai propun, nimic nu mai doresc, la nimic nu mai visez, eu am doar scopurile mele. Într-o cameruță întunecată am închis totul ce e legat de tine, cheia de la acea cămeruță încă o mai port la gât. Acolo sunt toate gîndurile, toate momentele plăcute, discuțiile noastre, tot ce era legat doar de noi. Ți-am dat numerele mele de telefoane, oare dacă am să dispar pentru câteva zile, sau pentru o săptămână ai să mă cauți, ai să mă suni? Dacă e singură să răspund la această întrebare, să presupun, eu cred că tu nu ai să mă cauți și cuvintele că-ți pare rau că încă nu ne-am văzut, nu sunt adevărate, că într-o zi nu ai să reziști și ai să vii, pentru ce le-ai spus? Tu doar aceasta nu simți nu trăiești acțiunile tale zic altceva. Înainte seara înainte de somn obișnuiai să discuți cu mine, acuma nu. S-a schimbat atitudinea, ai pierdut interesul, poate eu trebuie să devin ceea ce am fost de la început. Să fiu rece, dezinteresată, pasivă, lipsită de curiozitate, indiferentă de răspuns, indiferentă dacă ești sau nu, să fiu persoana pe care să nu o intereseze mai mult decât îi trebuie ei, poate în așa caz ceva se va reanima, sau așa am să înțeleg că totul a trecut, cum a trecut și vara și cum a trecut o bucată din viața mea. Nu doresc să te deranjez. Îți mulțumesc mult că exiști până ce în viața mea, sper să nu ajung să scriu îți multumesc că ai existat în viața mea. Aceasta ar însemna ca în viața mea nu mai ești prezent. Dar poate e mai bine acuma să încep să mă obișnuiesc cu acest gând, oricum spre acesta mergem. Eu mereu mă gândesc la tine, ție să-ți fie bine, dar oare ce doresc eu? Imediat după această întrebare iarași a apărut un gând bun în adresa ta, nu poți schimba ceea ce a fost  format o viață întreagă ceea ce e o normalitate. Ce aș dori eu, aș dori în primul rând să fiu calmă să mă echilibrez, să-mi revin și să merg înainte. Tu din start a zis că nu dorește nimic serios, că nu ești gata, deci nu trebuie să insist, ceea ce nu am să fac. O discuție calmă, rece, fără explozie, cu evitarea unor momente, când scrie ceva ce nu doresc să discut ignor, așa cum face el. Dacă înainte răspundea repede la tot, acuma rămîn multe semne de întrebare. Trebuie să mă iubesc mai mult și aceasta am să încep să fac de astăzi. Scumpa mea eu mă adresez la tine dacă dorești să faci experimentul cu dispariția nu ai deât să-l faci, dar oare tu singură ai să reziști tentației? Tu știi că poate apărea ceva ireversibil? Ești gata să pierzi totul? Dar oare ce am să pierd, sau am ce pierde? Da și această întrebare tot este interesantă. Îmi trebuie timp... 

Ce-mi vorbește sufletul iar gura nu rostește...

Toate în capul meu s-au amestecat, gînduri, sentimente, amintiri, lucruri confuze, fluturii si gîndaceii. Offf, nu știu ce e cu acest haos. Dar gîndurile sunt mai puternice, ele pun stăpînire pe mine. Chiar și atuncea cînd dorm mă gîndesc la tine. Oare e corect? Oare se merită? Nu știu ce să cred sau ce să zic, las totul să decurgă de la sine și poate eu uneori am să-l împing. Nu știu pentru cît timp îmi va ajunge curaj, fortă sau ambiție sau poate chiar dragoste, sigur dacă ea este, nu știu, dar de un lucru sunt sigură, că eu nu doresc tot aceasta să se termine. Fiecare clipă alăturea de tine o sorb, așa o sorb de parcă e ultima clipă petrecută alăturea de tine. Îmi iau rămas bun de parcă nu am să te mai văd și de parcă sărut ultima oară aceste buze minunate. Totul e pentru ultima oară eu tot aceasta retrăiesc iar și iar cînd ne vedem, iar și iar, durere amestecată cu un pic de regret o bucată de dragoste și nostalgie după ceea ce a fost. În fiecare zi îți zic adio în mintea mea, la cîte au fost ele ajunge unul pentru fiecare om de pe planetă. Dar nu pot, sunt încă prea slabă, aceasta mă face vulnerabilă și dependentă de tine. Cînd sunt lîngă tine uit de toate și chiar de ceea ce nu ar trebui. Oare cît timp am sa fiu asa, oare poate fi și mai mare dependență? De mult timp nu am simțit așa ceva. Dependență, dependență. Mintea mea și noaptea strigă numele tău, nu mă lasă să dorm, chiar dacă îi înterzic nu reușesc să o fac să tacă. Cum să mă liniștesc, ce e de făcut în așa caz, îi tratez pe alții dar pe mine nu mă pot trata?  De multe ori încerc să îmi închipui că ești doar un vis și în fiecare zi parcă încerc să îți dau drumul, dar totuși încă te țin de mînă, uneori o sărut și încerc să sorb un pic din aroma ta, încerc să nu uit nimic, nici o cicatrice nici un semn , dar oricum înșeleg că tot timpul îmi scapa ceva, aceasta înțeleg atuncea cînd viața îmi mai oferă o șansă să te văd. Acuma stau și mă gîndesc dacă voi mai avea încă o ocazie să te văd, doar să te vad. Oare de ce în capul meu apăre tot timpul imaginea că locul tău este lîngă o altă femeie? Eu parcă te pregătesc pentru ea. Și sper ca într-o zi cineva să mă mulțumească pentru aceasta, măcar puțin, pentru toate aceste gînduri, nopți nedormite, pentru că am încercat să te fac să crezi în dragoste, că te învăț să înțelegi cum sunt femeile și ce doresc. Chiar dacă sunt conștientă de prezența ei, a celei  care va fi în viața ta viitoare, eu nu mă pot opri de a mă gîndi la tine. E o prostie să fi geloasă  pe o persoană care va apărea în viitor și pe care nu ai să o cunoști niciodata. Oare cum pot să numesc această boală și ce tratament mă poate ajuta?

Nimic nu mai contează

 

 De multe ori cînd nu cauți nimic, acel nimic te găsește pe tine. Cer minimu ca după să înțelegi că cel ce e alăturea dorește mai mult și nu e mulțumit de ceea ce oferi. Însă de multe ori e mai bine să nu cedezi și să rămîi tare pe poziție ca după iar să nu te convingi că ai greșit. De obicei așa se întîmplă…de parcă totul în această viață  e după acelaș scenariu: banal, trist, sărăcăcios și lipsit de culorile sentimentelor și trăirilor noastre. Dorești să speri că poate de această dată totul va fi diferit, începi să te deschizi, îmbrățisezi aceste gînduri cu tandrețe și căldură, ca după să simți cum spinii dezamăgirii și minciunilor îți strapung întreaga ființă și lasă răni adînci nu doar pe trupul tău dar și pe sufletul tău, gîndurile tale, încrederea ta, speranță, vise, credință. Ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici, așa ți-am scris ție și așa îmi spun și mie, încerc să mă încurajez și să cred ceea ce am spus cîndva cuiva, care la fel a fost rănit și dezamăgit. Viața merge înainte indiferent de evenimentele care au loc în ea, de s-ar opri de  atîtea ori de cîte ori noi suferim sau sîntem  dezamăgiți cred că nu ne-ar ajunge o eternitate ca să vedem sfirșitul vieții noastre. Dar eu aș dori să schimb o eternitate de chinuri pe o clipa caldă, plăcută, tandră, pe o clipă binecuvîntată, blîndă ca și soarele primăvăratic, pentru astfel de clipă aș schimba eternitatea de dureri. 
    Durere…cel ce zice că nu dorește să provoace durere știe cel mai bine cum să o facă. Poate și eu la rîndul meu am rănit pe cineva iar acuma e timpul ca aceasta să revina înapoi, nu pot ști, însă dacă am greșit aș dori să-mi cer iertare, nu pentru a scăpa de durere dar pentru a spune acelei persoana că acuma o înțeleg foarte bine, iar poate acel cineva să-mi spună nu e nimic, aceptă totul așa cum e, fiindcă nu tot timpul sentimentele, trăirile sau simpatia poate fi reciprocă, acceptă și tu aceasta cum am acceptat și eu aceasta de la tine.  
 Un dar de care nimeni nu are nevoie și pe care totuși toți i-l oferă. Acuma cînd stau la marginea cuvintelor tale care m-au ridicat poate prea sus, eu amețesc și tremur și simt că nu mai am puteri. Încerc să țin echilibru, cît de greu poate fi chiar și pentru un om echilibrat. Oare mai are rost să evadez în oceanul amintirilor. El e doar o combinație de litere și simboluri, el poate este undeva dar nu e alăturea de mine. Cuvintele nimic nu înseamnă, pentru alții nimic, dar pentru un om ce se ține de cuvînt înseamnă totul. Am uitat de regula de bază că noi toți suntem diferiți și eu nu sunt ca și alții cum nici alții nu sunt ca și mine. Discuțiile despre cele divine și cele mai puțin divine și mai mult pămîntești, au liniștit durerea din suflet și parcă un pic au îmblînzit frica. Dar înțelegeam că aceasta nu e pentru mult timp, bănuiala s-a cuibărit într-un colț al sufletului meu și mă rodea în fiecare zi. Vocea banuelii a devenit și mai puternică cînd tu ai început nici să nu mai ascunzi aceste lucruri. Cuvintele: “Că cel mai mult conteaza sufletul ci nu cicatricile de pe corp”, “Cîndva poate ne vom privi”, “ Nu…eu te-aș vrea pentru o viață“, “Dacă erai lîngă mine deși nu prea sunt în stare acum..te-aș fi luat în brate și te-aș fi încurajat pînă ce simțeam că nu mai ești dezamagită”, toate acestea s-au făcut  în scrum, atunci cînd dezamăgirea, banuiala și mincina s-au atins de ele, iar aceste gînduri păreau atît de sincere, ele păreau eterne, puternice. Dar acuma ele nu mai conteaza. Totul a plecat și eu am înțeles de ce, fiindcă eu am fost slabă și am crezut în ceea ce știu ca nu poate fi. Pentru toate aceasta am plătit un preț mic. Totul a început repede și s-a sfîrșit repede, aceasta e cel mai bine și cred că e cel mai corect. Viața e un lucru imprevizibil, aceasta îmi scriai tot timpul și ai și demonstrate acest lucru. Bravo, ai rămas bravo pînă la urmă. Iar eu la urmă am demonstrat că nu sunt chiar așa de bună cum credeai tu. Acuma pot să-ți zic “tu”, nu mai e nevoie sa mă ascund sau sa fiu încordată, să par veselă cînd sunt tristă, sau să discut cînd nu am chef, nu mai trebuie sa zîmbesc, cînd îmi vine să urlu de durere și singurătate. Acuma pot să ți le scriu pe toate,  fiindcă ești tăcut și nici nu poți să-ți închipui cîtă durere ai lăsat în urmă. Nici nu trebue să știi, e cel mai împortant tu să nu suferi, să nu simți durere. Oare de ce aceste gînduri mă vizitează, de ce sufăr pentru o persoană străină și mă înteresează mai mult durerea altuia decît propria durere? Nici nu doresc să știu răspunsul la această întrebare, nici nu mai înțeleg de ce am  astfel de întrebări…Sper să nu mai număr zile și sper să nu ajung să număr lunile de la începerea tăcerii, ar fi prea dur din partea ta să mai rămîi în amintiri sau în mintea mea. Dar și mai mult sper să nu revii. Aceasta ar fi duritate cu probă înaltă. Dacă eu am înțeles bine, duritatea și severitatea pe care ai avut-o au rămas în urmă, în acel trecut pe care dorești  să-l uiți. Mai cred, doar în aceasta mai cred. Acuma urmează să îți scriu ceea ce am dorit să-ți zic dar nu am avut timp. Îți doresc tot binele din lume și în sfirșit să găsești adevărata cale, iar pe această cale să te însoțească cea mai bună, mai minunată, mai înțeleaptă si mai calmă ființă. Fie ca din rodul dragostei voastre să se nască cei mai minunați oameni. Fie ca totul să fie așa cum dorești și cum speri și îți închipui. Te rog închipueți cum ai dori să fii ea și sper să o gășesti cît de curînd. Rămîi așa cum ești, bun, blînd, liniștit, calculat, echilibrat, romantic, poți să devii și mai bun, aceasta nu va șterge din farmecul tău. Sper să se termine căutările tale și în sfirșit să găsești acele brate și acel loc unde oriunde în lume ai să zici că ești acasă și ai să zici că nimic nu îți mai lipsește.

Nu mai pot...

   De atâtea  ori mi-am spus că nu mai pot iubi încât singură am început să cred în aceasta. Stau şi mă gândesc că de ar fii să apară chiar el nu aş mai avea  iubire nici pentru el. Dar oare cât de adevărat este aceasta? Nici eu nu ştiu, dar nici nu mai doresc să cunosc aceasta. De multe ori încep să realizez că eu am început să-i tratez pe alţii aşa cum a făcut şi el. De ce oare totul se mai roteşte în jurul lui, universul meu, întregul univers poartă numele lui. Încer să-i conving pe alţii că dragostea este cel mai minunat lucru, scriu diverse poveşti, însă singură nu cred în ele. Am visat mult timp la dragoste însă cred că atunci când râvneşti spre ceva şi doreşti acel ceva foarte mult, nu ai parte. Oare la toţi e aşa? Totuşi sunt sigură că măcar o singură dată toţi au trecut prin aşa ceva. Dar fiecare depăşeste aceste momente în felul sau sau poate nu le depăşesc. Oare de ce depind aceste lucruri? Nimeni nu poate să-mi răspundă la aceste întrebări, fiindcă mulţi nici nu se gândesc  să găsească răspuns la ele. Eu mă mai lupt cu ele, cu acele semne de întrebare, care încep să-mi dea dureri de cap. De cele mai multe ori am încercat să renunţ să nu mai caut, să triesc prezentul. Am trăit cu gândul la dragoste şi la cât de dulce poate fii, poate aceasta m-a făcut să mă îndrăgostesc doar de termenul dragoste, dar poate eu în veci nu am înţeles ce e cu adevarat ea? De multe ori am visat, dar uitam că visele nu se pot contopi cu realitatea. Eu fugeam după dragoste, însa ea fugea de la mine. Iar când credeam că am prins-o mă înşelam fiindcă ea în acel moment era departe de mine. Nu mai pot să iubesc altă persoană sau însăşi prezenţa acestui sentiment  poate fii în mine. Dar de un lucru sunt sigură că nu mai doresc să trec prin durere,  nu mai doresc să caut dragostea,  nu mai doresc să aflu cum e ea cu adevarat şi cât de dulce sau amară poate fi. La urma urmei toate sunt trecătoare şi poate şi dorul meu pentru tine a trecut.

De aş avea puterea

De ar fi posibil să ştergem greşelile din viaţa noastră, aşa cum ştergem cuvintele scrise cu creta. Nu ştiu dacă ar fii mai bine sau ar fii mai rău…oare ce aş şterge  din viaţa mea?  Poate câteva clipe în care am cunoscut unele personae ce nu aş fi dorit să le întâlnesc. Aş şterge toate lacrimile mele, clipele triste şi singurătatea. Aş şterge toate cuvintele urâte adresate unor persoane poate dragi sufletului meu. Aş şterge şi acel “Te iubesc”  ca el niciodată să nu mai ştie cine sunt sau  ce am dorit să fiu pentru el. Aş şterge toate despărţirile de oamenii dragi. Aş şterge toate lucrurile inutile şi fără de valoare. Dar oare fără toate aceste evenimente aş mai fi  eu ceea ce sunt acuma? Poate nu, căci totuşi suntem imperfecţi şi ne este specific să greşim. Cred că înainte de a face ceva trebuie să fiu mai chibzuită ca să nu mai apară dorinţa de a mai şterge ceva din viaţa mea…Voi  oare ce aţi şterge din vieţile voastre?

Zâmbetul ghioceilor

   Încet soarele a început să ne mai încălzească, primăvara schiţează un zâmbet  blând din razele de soare. Treptat aroma îmbătătoare a florilor începe să ne răsfeţe simţurile. Lumina puternică a început să intre şi în casele noastre sumbre care nu demult erau îmbrăcate în straie albe. A venit timpul să schimbăm  hainele pomilor, iar iarba să se facă un covor viu pentru a ne răsfăţa picioarele. Trilurile păsărilor cheamă primăvara pe meleagurile noastre. Acuma vom avea parte de zile mai lungi, de mai multă căldură.  Mulţi devin nostalgici, fiindcă amintirile deschid porţile inimii unde se ascunde dragostea. Dragostea e  asemenea unui gând care face ocolul întregii lumi iar după se întoarce la noi pentru a ne aminti de cele mai minunate clipe, de cei mai deosebiţi oameni, de cele mai plăcute trăiri. Şi eu m-am închis cu dragostea mea în  cel mai ascuns loc al inimii mele, nimeni nu poate să iasă dar nici să intre. Doresc să îngrop amintirile mele iar peste morman să pun un ghiocel în semn că a venit un nou început şi trebuie să fac loc altor amintiri şi stări.  În fiecare dimineaţă mă trezesc cu acest gând, dar oare când va fii acea zi în care aceste  gânduri vor prinde viaţă?  Aceasta doar de mine depinde. Mă uit la ghioceii ce îşi umezesc codiţile în lichidul incolor şi zâmbesc.  Aceste mici flori au reuşit să rupă un zâmbet de pe chipul meu trist.Mii milă de ei, au fost rupţi aşa cum ar trebui să fie rupete şi amintirile mele de mine. Amintirile sunt asemenea păsărilor călătoare plecate departe, ele se întorc în fiecare primăvară în acelaş loc, cu aceleaşi culori, cu aroma nostalgiei. Amintiri ce cântă cu vocea persoanelor dragi prezente în trecutul meu dar uitate în amintiri. Dar totuşi cred că mai am loc pentru noi amintiri, noi oameni, lucruri noi mult mai colorate şi mult mai vii. Las primăvara să intre în casa şi în inima mea şi doresc să fiu dusă de norii puhavi al amintirilor totuşi mai mult plăcute.

Mărţişor

   Trec printre mesele pline de alb şi roşu, stau toţi aruncaţi pe masa, aşteapta să fie culeşi, ca după să împodobescă primăvara. Ei se vor odihni pe piepturile noastre şi veseli vor tremura la fiecare mişcare. Îi privesc cu nostalgie iar amintirile placute mă trag spre ele.
   Deschid ochii şi privesc în jur, sunt pe coridoarele şcolii mele. Ele sunt inguste dar lungi şi foarte încăpătoare pentru cei ce au venit poate doar să roadă pantalonii sau fustiţa de  scaun, sau pentru cei ce au venit să roadă granitul învăţăturii. E prima zi de primăvară, toţi sunt veseli  de parcă caldura soarelui îi încarcă cu bună  dispoziţie. Bag mâna în ghiozdan şi scot de acolo acele floricele mici ce prevestesc sosirea acestui anotimp frumos. Cu sufletul la gură intru în mica mea lume care era creată de mine şi colegii mei plini de viaţă şi de setea de a dăruiu unul altuiu o bucată de primăvara şi dragoste. Sunt în aşteptare...mă gândesc oare câte persoane vor dori să-mi ofere o bucat din fericirea lor. Dar nu e nevoie să aştept mult fiindcă  gândul că e mai plăcut să dai decât să primeşti mă face să merg eu prima la ei. Scot din ghiozdan un mărţişor şi-l ofer amicei mele, cu drag i-l prind de bluză şi zâmbesc în sinea mea fiindcă ştiu că am mai cules un  zâmbet de pe faţa ei. Ea repetă acelaş gest, iar bucuria nu mai încape în inima. Până la sfârşitul orelor am în piept o mulţime de mărţişori în semn că bunii mei colegi nu au uitat şi de mine, dar nici eu nu uitam de ei.
   Acuma când văd aceşti  mărţişori nu mai tremur de fericire, nu mai aştept să primesc unul în dar sau să daruiusc eu. Nu e nevoie să fac aceasta fiindcă eu am păstrat în suflet toate acele mărţişoare care le-am primit în acei ani cât am fost la şcoală alăturea de colegii mei dragi. Cât e de bine iar să mă aflu în braţele amitirilor plăcute unde bucuria şi buna dispoziţie nu lipseşte niciodată...Şi chiar de mărţişoarele în ziua de astăzi nu sunt ca acei din zilele copilăriei mele totuşi alb şi roşu mereu vor fii prezent şi vor prevesti că a sosit primăvara.

Te rog să mă ierţi

   Când minciunile ne învelesc în cocoașa lor, e greu să mai scapi, chiar de realizezi că ai greşit. Oare de ce o facem când ştim că nu e bine şi suntem sigur că rănim pe cineva? Când acel oarecare peste un timp poate deveni drag. De multe ori o facem cu bună ştiinţă, se mai întâmplă să o facem pentru a ascunde ceea de ce ne este ruşine. Dar oare de ce nu ne gândim că singuri complicăm situaţia şi că poate cineva să ne placă aşa cum suntem noi. De multe ori mai mult doare minciuna decât însăşi faptea pentru care am minţit. Minciuna e asemenea unui bulgăr de zăpadă care se rostogoleşte la vale, ia viteză şi proporţii şi când dorim să ne oprim nu mai putem. Se zice că orice se poate ierta, poate, aşa e, dar de cele mai multe ori e mai uşor să crezi că tu  poţi să ierţi dar nu poţi fii iertat. Acuma aş dori să fiu sinceră dar îmi este frică să pierd, fiindcă cu trecerea timpului am realizat că am ce pierde. Timpul le va pune pe toate la locul său, de obicei aceasta e treaba lui, râd la acest gând, dar oare nu se vor produce şi schimbări? De aceasta îmi este cel mai frică...de şi nu ar tebui să-mi fie. Indiferent de vârstă, etnie şi alte chestii noi toţi avem ce să ascundem şi toţi am  gustat din minciunile altora şi din propriile minciuni, dar oare care dor cel mai mult? Prea multe întrebări pentru o singură zi, o zi în care am înţeles că aş dori să întorc timpul şi să opresc  ‘bulgărele minciunii’...E un pas bun să recunosc, dar mai e încă un pas de făcut...iar acesta e cel mai greu...

Căldura iernii

 

   Amintirele mă copleşesc atunci când mă uit pe geam. Afară cineva iarăşi cerne zăpada care se pune uniform peste tot şi toale. Acuma şi copacii şi strada sunt  îmbrăcate cu puritate, toate s-au amestecat împreună, iar paşii noştrii se pierd printre pătura de fulgi. Duc mâna la gură şi cu o nostalgie îmi amintesc de cei dragi sufletului meu, de cei care nu sunt alăturea dar care sunt cel mai aproape, de cei care mi-au daruit cele mai frumoase daruri, amintiri nepreţuite ce şi astăzi îmi încălzesc sufletul. De şi e frig afară, căldura interioară nu mă lasă să simt aceasta. Amintirele mă acoperă  cu plapuma s-a invizibilă făcută din dragoste şi tandreţe.

   În mintea mea apar nişte urme mici lăsate pe zăpadă, închid ochii şi înţeleg că sunt paşii mei. Cât de mult adoram zilele în care binecuvântarea albă a cerului cobora pe  pământ. Îmi amintesc că eu şi fratele meu stăteam cuminţi la geam şi priveam cum nepreţuitele iernii acoperă pământul şi sclipesc atunci când lumina palidă cade pe ele. Cât de mult doream ca acea stralucire să pătrundă şi în inima mea şi să rămână acolo. O rugam pe mama să mergem afară ca să ne bucurăm de zapadă de gerul ce nu ne lăsa în pace obrajii şi nasucul. Bucuriea noastră nu mai încăpea în inimile noastre de piţigoi. Cu sufletul la gură le făceam pe toate ca după să ne bucurăm încă de o seara minunată alăturea de mama. Alergam veseli prin zăpadă şi îmi plăcea  să las prima urmele mele pe zăpada neatinsă de nimeni. Cădeam, dar repede mă ridicam nu aveam timp de pierdut mai erau atâtea minuni de văzut.

      Şi acuma îmi amintesc de acele plimbări plăcute alăturea de cei dragi mai simt mirosul iernii, mirosea a fulgi de nea, a ţurţuri, brad şi mai rar a portocale. Adoram iarna şi o mai ador chiar de detest frigul, tind să cred că fiecare anotim e frumos în felul său, dar totuşi iarna are un farmec mai special. Acuma pe drumul înzăpezit văd doar o pereche de urme nu mai văd trei, iarna e lângă mine, dar cei dragi sunt departe. Nu pot să-i văd cu ochii dar îi simt cu inima şi aceasta un pic mă mai linişteşte. Răsfoiesc filele albe ale iernii care ascund atătea amintiri şi bucurii ce îmi este dat doar mie să le citesc şi înţeleg că de cele mai multe ori pentru ca să fii fericit nu ai nevoie de multe, e nevoie doar să fii aproape de persoanele care îţi oferă căldură şi dragoste. Strâng amintirile mele strâns cu braţele inimii  şi las ca gheaţa subţire să o acopere şi astfel să mă încălzesc iar şi iar... Nu trebuie să ne grăbim să creştem, realizez că de multe ori trebuie doar să ne oprim un pic şi să privim frumuseţea iernii să mai fim acei copii care adorau şi aşteptau cu nerăbdare să cadă zăpada, să mergem cu saniuţa, să ne facem un amic din zăpadă...

     Dar toate au plecat, au mai rămas fulgi zglobii ce mă fac să doresc să fiu măcar încă  o clipă acel copil care se bucura de tot ce era  inocent, pur şi simplu...                                                                      

Nimeni şi nimic

   De multeori mi se pare că totul poate fii bine, că de cele mai multe ori trebuie să uităm trecutul, să-l lăsăm să plece de la noi. Poate e aşa, am încercat din toate şi din uitare însă nu e pentru mine. De multe ori amintirile şi trecutul se ţin de noi ca boala fără de care nu suntem sănătoşi. Mă regăsesc în fosta Eu şi mă pier în Eul din prezent. Iarăşi mă pierd în lucruri inutile şi fără de sens şi mă regăsesc în ceea ce m-a rănit cel mai mult. Aş fi trebui să uit de toţi şi de toate şi să încerc să fug de ceea ce mă robeşte şi mă face să mă simt slabă. Desfac aripile  şi încerc să zbor spre soare, dar simt că nu am putere. Iarăşi mă înşel, fiindcă ştiu că undeva acolo  zace puterea mea. Tu ai rămas în amintirile mele, nimeni şi nimic nu te poate şterge, dacă nu eşti tu atunci nu am nevoie de nimeni. Nimeni nu poate să fie mai bun decât tine, nimeni nu e aşa de perfect cum ești tu, nimeni nu mai poate trăi în inima mea, într-o inimă de care nimeni nu are nevoie. Nu ştiu cât timp ai să mai trăieşti în amintirile mele poate toată viaţa sau poate pănă se v-a mai întâmpla o minune în viaţa mea. Până ce tu eşti cea mai mare minune din întreaga mea viaţă. Se zice că o minune ţine 3... e adevărat, 3 zile 3 ani, toate sunt la fel. Când persoana dragă e alăturea timpul zboară de te îmbată de cap, iar când e departe sunt ani de suferinţă care parcă nu se mai sfârşesc. Iarăşi mă întor cu faţa spre timpul ce a trecut, spre timpul ce te-a furat şi nu te va întoarce niciodată. Sunt rănită dar încerc să nu o arăt, durerea şi amintirile mă îmbătrânesc. Nimic şi nimeni nu te poate scoate din inima mea şi din capul meu. Chiar astăzi mergeam pe drum, mergeam şi plângeam fiindcă ştiu că nu am să te mai revăd nici în această viaţă şi nici în altă viaţă. De multe ori mă gândesc că era mai bine dacă nu te cunoşteam şi îi mulţumesc Domnului că  nu s-au întâmplat mai multe lucruri căci atuncea ar fii durut mult mai mult. Dar dacă nu te cunoşteam atuncea rămâneam cu ideea că bărbatul visurilor mele nu există. Oare de ce nu te pot uita? Poate fiindcă sunt prea slabă sau poate fiindcă acuma sunt convinsă că există şi bărbatul meu  “perfect”. Aş dori să pot să fiu şi eu la fel de dură cum ai fost tu, dar nu-mi reuşeste nu pot fii măcar dură cu amintirile despre tine. Şi scriu în continuu şi astfel mai adaug câte o amintire despre tine. De o mie de ori te-am uitat şi de două mii de ori mi-am adus aminte de tine. Cum e posibil aşa ceva după atâţea ani nici eu nu ştiu.

Un nou început

O nouă zii o nouă posibilitate de a începe totu de la început. Dar oare de această dată doresc suficient de mult acest lucru sau poate doar iarăşi mă înşel? Doar timpul va arăta dacă tot ce doresc să fac eu acuma e bine sau nu. Încerc să adun toate puterile şi cel mai important să uit de toate. Oricum eu trăiesc în prezent nu în trecut deci trebuie în fiecare zi să tind spre ceva nou, ceva frumos, ceva minunat. M-am regăsit iar aceasta e cel mai important şi ce e cel mai înteresant că m-am regăsit în durerea altei persoane. Oare e posibil să mă înţeleagă cineva suficient de bine ca să ştie ce înseamnă adevarata dragoste şi ce înseamnă durerea? Încerc să ies la lumină, la acea lumină unde să nu-mi fie frică să arăt şi altora cum sunt. Poate nu sunt perfectă şi greşesc destul de mult însă nu trebuie să fiu plăcută oamenilor, dar trebuie să fiu plăcută Domnului. Mi-a fost ruşine de ceea ce am făcut şi am încercat să mă ascund, dar am realizat că aşa şi mai mult mă îndepărtam de  Cel ce mă poate iubi sincer. Am fost răpusă însă ştiu că tot timpul El mă va susţine şi tot timpul mă va aştepta cu braţele deschise. Oamenii nu sunt apţi să iubească după ce au fost răniţi şi trădaţi, El însă  poate să facă acest lucru fiindcă dragostea e mai mare decât ura şi tot timpul este loc pentru  iertare. Aş dori nespus de mult să fiu iarăşi ce am fost cândva, dar ştiu că nu e posibil însă mai ştiu că tot timpul mai am o ocazie să fiu mai bună decât am fost. Aş dori să mai pot iubi şi să nu-mi fie frică, fiindcă atunci când iubeşti pe cineva simţi cu adevărat viaţa. Totuşi mai sper că poate mâne în sfârşit va fii acea zi când iarăşi am să pot zâmbi iar amintirile vor ţine de prezent nu de trecut. E important să dorim acesta e primul pas, dar cel mai important e să avem pe cineva alăturea atunci când dorim să schimbăm ceva.
                                                                                    Dedicat amicului meu Stefan T.

Puternic sau slab?

Toţi suntem diferiţi, de şi în spatele fiecăruia e o poveste tristă. Când trecem prin astfel de momente realizăm că toţi simţim la fel, doare la fel, plângem la fel, ne vindecăm la fel. Unii sunt mai puternici, alţii sunt mai slabi. Acei care sunt puternici repede işi revin şi continuie mai departe viaţa sa, mai au curaj să încerce şi să afle lucruri noi, chiar au curaj să mai facă ce au facut în trecut. Iar acei slabi greu se vindecă, greu depăşesc momentele dificile, trăiesc în trecut nu în prezent. Le este frică să mai încerce lucruri noi. Nu se mai încumetă să facă ceea ce au făcut în trecut fiindcă le este frică să mai sufere. Tu oare din ce categorie faci parte? Te închizi în sinea ta sau continui mai departe drumul aşa de parcă nimic nu  s-a întâmplat? Eu chiar nu ştiu să mă vindec repede şi tind să cred că dacă viaţa îţi dă o lecţie nu trebuie să o mai repeţi pentru ca să înţelegi cum stau lucrurile. Am învăţat să iubesc, dupa să pierd, după să sufăr, să  plang,  să iert, dar niciodată nu am să  învăţ să mă vindec. Sper într-o zi să găsesc leacul pentru durerea ce o mai port în inimă iar după eliberare să mai pot să am încredere în alţii. Viaţa merge înainte cu bune şi cu rele şi nu se opreşte atunci când îţi este rău sau doar doreşti să te retragi în umbră. Trebuie să rămân EU, indiferent de situaţie, încercări şi alte lucruri care încearcă din răsputeri să mă schimbe.

O dorinţă

Mulţi au venit să  petreacă  această bătrână pe ultimul său drum. A depănat tot ghemul vieţii sale şi a sosit timpul să facă ultima cale spre veşnicie. În urma ei au rămas doar amintirile şi acele lucruri care mai scurtau singurătatea în serile răcoroase. Nimeni nu ştie ce ducea ea  a avut în inima ei sau  ce gânduri avea atunci când mai trăia, fiindcă a fost tăcută. Pământul puhav a devenit plapumă pentru corpul ei, dar nu şi pentru suflet. A ajuns acolo unde de multe ori se gândea că nu va ajunge fiindcă nu se credea perfectă şi era conştientă când greşea. Stătea în faţa Creatorului său şi nu-i venea să creadă că totuşi a meritat acest lucru, dar cine era ea ca să judece? A ridicat ochii, straiele sale vechi s-au schimbat cu straie noi. A căpătat acel chip care îl avea atunci, atunci când s-a îndrăgostit pentru prima şi ultima oară. Un nod îi stătea în gât, dorea să ceară ceva dar îi era ruşine, de şi toată viaţa ei nu a învăţat să ceară.

Dar totuşi a venit timpul să vorbească, în sfârşit să zică  ceea ce o frământa  de atâţea ani.
- Ai ceva să-mi zici?
- Ar fii ceva, dar e o dorinţă. A zis ea cu o voce înceată.
- Te ascult. Ea a înghiţit în sec, nu ştia cum să-şi formuleze gândul ca să fie înţeleasă corect. De şi nu prea era nevoie fiindcă El ştia ce dorea ea să spună şi ce o frământa, dar era mai bine dacă ea singură zicea acest lucru, astfel se elibera de o povară, o povară ce a purtato aproape o viaţă.
- Am ceva ce mă frământă de mult timp, de multe ori mă gândeam la această clipă şi ştiam exact ce să zic, dar îmi era frică ce ar fii urmat după. Iar după sigur că urma deznodământul al celei mai mari enigme din viaţa ei. A înghiţit în sec, se pregătea...
- Eu te ascult. A fost ea încurajată.
-Cred ca ştii despre ce va fii această discuţie sau mai corect ar fii să zic despre cine. Ştii că e discuţia despre el, despre acel pe ca l-am iubit enorm.
- Da, ştiu doar Eu tot timpul am fost alăturea de tine şi ţi-am citit în suflet, ştiu cât de mult te-a frământat despărţirea de el, dar totuşi ce dorinţă ai?
- Eu aş dori să ştiu ce sa întâmplat cu el după ce el a hotărât că a venit timpul să mergem pe căi separate?
- Bine ai să primeşti ceea ce doreşti, mai e ceva sau doar atât?
- Mai e.
- Ce, fata mea?
- Aş dori să ştiu ce a simţit pentru mine, dacă s-a gândit la mine după ce m-a părăsit şi dacă a fost măcar un singur cuvânt adevărat atuncea cânt discutam?

- Încerci să aflii ceea ce te-a frământat toată viaţa, te înţeleg, dar ţi-ai irosit viaţa în zadar pentru nimic, ai făcut dintru un lucru fără de valoare ceva valoros. Dar a fost alegerea ta. S-a întristat fiindcă a înţeles că până şi Creatorul i-a zis că el a fost o pierdere mare, cea mai mare pierdere din viaţa ei, era mai bine dacă păşea peste toate şi mergea înainte de parcă nici nu l-a întâlnit şi nimic nu a fost.
- Da îmi este frică, dar totuşi doresc nespus de mult să aflu răspunsurile la aceste întrebări. A primit ce a dorit. Iarăşi a apărut chipul lui în faţa ei. Dupa ultima discuţie care a fost : " Vorbim când vin acasă." Ea a văzut de ce el nu s-a mai întors şi de ce nu s-a mai ţinut de această promisiune. S-a întristat să vadă că a avut probleme şi foarte mari. După ce a scăpat de ele s-a întors la familia sa, la care ţinea enorm. La el s-a întors la fosta lui iubită, despre care i-a vorbit şi ei atuncea. Nu a fost fidelă, dar el închidea ochii, lui i-a fost important că ea era alăturea, a văzut şi ultimele clipe ale vieţii lui. Tristeţea i-a îmbrăcat chipul.
- Dar cum rămâne cu acele răspunsuri?
- El nu a ţinut la tine şi după ce a rupt legătura cu tine nu şi-a mai amintit de tine de promisiuni de cuvinte. Tu ai fost doar o persoană care a fost vânată. Când a primit ce a dorit şi-a pierdut interesul. Un junghi ar fii trecut prin inima ei daca mai avea inimă, dar gata a dispărut durerea, a rămas doar o amintire vagă despre ea.

Atâţea ani de aşteptare pentru a afla adevărul şi chiar nu mai ştia  ce doare mai mult să aştepţi sau să aflii adevărul până la capăt.
- Dar el acuma unde e?
- Acolo unde merită să fie. Acuma e timpul să pleci şi tu mai departe. Lasă toate grijele asupra Mea, fii liberă. O viaţă întreagă a alergat după fantoma dragostei sale, dar e bine că măcar acuma a găsit liniştea mult aşteptată. Alene a tras paşii după sine, se simţea mult mai bine fiindca a scapat de povara numita trup, sentimente, iubire, aşteptare şi durere.

Întunericul

Am fost în grădina fericirii şi dragostei, însă am fost izgonită de acolo. Sunetul porţilor ce se închideau în urma mea   şi acuma mă mai urmareste, nu am să-l pot uita. Mai simt mirosul dragostei însă am uitat cum e sa fii fericită, de parcă nici nu am avut momente plăcute. Amintirile s-au şters asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Am mers pe cărarea durerii şi singurătăţii, unde spinii minunaţilor trandafiri îmi rupeau amintirile şi sufletul. Am mers aşa până am ajuns să nu mai am amintiri şi regrete, până a disparut durerea şi nu mă mai măcina singurătatea.

 Am intrat în întuneric unde nu se mai vede nimic, unde nimic nu mă mai atinge. De multe ori închideam ochii şi întunericul pătrundea în gândurile mele, acuma nu mai e nevoie să-i mai închid. Nimic nu mai doresc, nimic nu mai simt, la nimic nu mai visez şi mă simt de parcă tot timpul am fost aşa, de parcă nici nu am ştiut de aceste lucruri. Dacă de la început am crezut că e imposibil să uit acuma m-am convins că e posibil nu doar sa uit ci să-i fac şi pe alţii să uite. Acuma când nimic nu mă mai încurcă sunt liberă să fac ce doresc, să zbor să alerg să strig până îmi pierd vocea. În sfârşit m-am regasit şi am înţeles cine sunt eu cu adevărat. Însă mai sunt zile în care simt mirosul îmbătător al dragostei. Dar nu mă mai fascinează, nu mă mai îmbată şi  nu îmi mai pierd capul. Las această licoare plăcută pentru alţii care sunt mult mai demni şi care ştiu să o păstreze. Eu însă am fost izgonită din grădina dragostei şi am cuprins întunericul uitării şi eliberării.

Ultima amintire 1

Iarăşi plouă. Ca şi în acele  zile în care am fost în aşteptare. Îmi amintesc cum mă trezeam în fiecare dimineaţă şi zâmbeam. Îmi aminteam de promisiunile tale şi zâmbeam. Ziceam cum a fost posibil să te cred şi cum de am fost aşa de naivă? Cu trecerea zilelor, tu tot mai mult şi mai mult te îndepărtai de mine. În fiecare zi te pierdeam şi realizam că nimic nu e posibil din cele povestite şi visate. Am mai păşit pe o treaptă a vârstei mele fizice cu o tristeţe şi nostalgie am lăsat cei 26 de ani în urmă şi tu ai  rămas în acele amintiri.

   M-am trezit, dar nu doream să mă ridic din pat. Doream să mai stau culcată şi să nu mă trezesc la realitate. Oricum afară era un timp urât, urma să merg la serviciu, când cel mai bun remediu pentru aceste zile monotone şi sumbre e să stai sub plapumă şi să sorbi un lichid fierbinte. Dar nu e aşa cum dorim, de ar fi. Nimeni nu-ţi dă concediu medical dacă eşti bolnav spiritual.

Deci nu era nici o cale de scăpare. M-am uitat alene la ceasul de la mobil. Mă gândeam că mai e timp, până trebuie iarăşi să păşesc în realitate. Fugeam de realitate, fiindcă de cele mai multe ori ea nimic nu-mi oferea, nimic din cele dorite şi râvnite. Era o zi ca toate celelalte însă eu nu mai zâmbeam la gândul că ai dispărut şi toate au fost o minciună. Iar de cele mai multe ori zâmbeam la astfel de gânduri ca să nu încep să plâng. Gânduri, gânduri, de toate aceste lucruri uitam doar atunci când dormeam şi poate totuşi şi atuncea în visele mele mai apărea câte o umbră de al vedea, măcar atât. Mă rugam mult, scriam rugăciunile mele, parcă aşa eram sigură că ele vor fii auzite, că dacă nu sunt auzite în clipa în care le scriu vor fii citite mai apoi,  era ceva ce mă asigura că s-au făcut cunoscute. Scriam şi plângeam, dar totuşi speram, de multe ori îmi era frică să cer ceva, de parcă furam. Dar după am realizat că doar aşa mă eliberam de povara ce o purtam. Încet liniştea intra în inima mea dar nu sălăşluia mult  timp acolo fiindcă neliniştea şi dezamăgirea erau mai mari şi poate mai puternice. Sentimentele mele erau amestecate, de parcă cineva amesteca culorile trăirilor mele cu sentimentele ce mă bântuiau adesea.

 Zâmbetul era schimbat cu un bocet pe cinste, se schimba dispoziţia în fiece clipă. Era o tortură curată, e adevărat că cea mai rea pedeapsă vine din partea noastră. Eu îmi provocam chinuri insuportabile. Erau zile când mă calmam, însă după cădeam jos la pămân şi simţeam cum gravitaţia nu mă lasă să mă ridic. În acele clipe doream să iau foarfeca şi să tai firele invizibile ce mă trăgeau în jos, dar nu reuşeam. Ploaia alene aluneca pe sticla geamului, iar eu încercam să alung de la mine gândurile ce mă sufocau. Şi brusc firul gândurilor mele a fost interupt de un zgomot...era telefonul. 

                                                                   (va urma)

Amintiri

Amintirile îmi străpung inima, asemenea unor spini din oţel. Dar totuşi nu am cedat. Îmi mai amintesc de tine, chiar de  mă doare. Se zice că toate în viaţa noastră au rostul său, chiar şi atunci când cunoaştem o persoană, e cu un scop.  Poate acea persoană ne ajută să ne regăsim, să ne completăm golurile, sau ne ajută să dorim să tindem şi mai mult spre perfecţiune. Însă eu cred că întâlnim anumite persoane pentru a da valoare vieţii noastre, ca să avem pentru cine trăi şi viaţa să pară mult mai uşoară şi  poate mai interesantă. Însă pe tine te-am întâlnit cu alt scop, ca eu în sfârşit să înţeleg că dragoste pentru mine pe acest pămân nu există. La fel de la tine urma să învăţ alte lucruri ce ţin de viaţă. Să nu am încredere în nimeni, să nu-mi fie milă de nimeni şi să fiu dură. Că totul în viaţă se măsoară în cifre. Dar în toate acestea se pierd adevăratele valori ale umanităţii. Atât ai învăţat dar şi  mai mult urma să înveţi. Să înveţi să mă iubeşti, să înveţi să ai încredere în mine. De prima etapă ai trecut cu succes şi anume etapa de recunoaştere, însa mai departe nu ai reuşit. Până acuma toate promisiunile tale  le am scrise pe inima mea cu lacrimi de sânge. Promisiuni care dor până acuma şi vor mai durea.

 Însă nu toţi pe caţi i-am cunoscut au apărut în viaţa mea pentru  a o  colora cu un zâmbet dulce, adeseori fals. Dar oare cum să ne dăm seama, de cine să ne ferim şi pe cine să-l acceptăm? Nu ai cum fiindcă de multe ori m-am convins că mulţi joacă teatru şi foarte bine. Însă cu sau fără voie, unii  izbutesc să intre în inima noastră. Intră şi te pustiesc, lasă în schimb: minciuni, dezamăgire, disperare, durere şi un gol,  un gol ce nu poate fii umplut nici  cu dragostea celor dragi şi apropiaţi, un gol lăsat de un străin.
   Totuşi, eu cred că trebuie să ne ferim de străini, fiindcă sufletul unui străin e ca şi o stea ascunsă sau  un  ţărm nedescoperit.
   Dacă cu ceva timp în urmă adoram să cunsc oameni noi, după ce te-am cunoscut pe tine detest să mai descoper şi alte persoane. Toţi au faţa ta, vorbesc ca şi tine şi mă abordează la fel.  Atunci nu are nici un rost, nu se merită să sufăr şi să-i compar cu tine pe alţii, poate ei nu sunt aşa şi nu merită aceasta. Încerc să te urăsc dar nimic nu iesă, atunci când iubeşti pe cineva cu toată inima ta nu e posibil după să-l urăşti. Dar totuşi renunţ la gândul de a te mai vedea. De şi de multe ori doresc să te mai visez şi mă gândesc ore în şir la tine, dar  tot nu apari. Până şi  visele mele nu mai doresc să-mi dea motiv să sufar, fiindcă ele ştiu că dacă iarăşi ai să apari în ele înseamnă că ai să apari şi în viaţa mea reală. Deci până şi ele te resping şi nu te lasă să mă mai răneşti. Mai plâng în  taină, adânc în sufletul meu, după pierderea mea, port  doliu în continuu şi mă rog ca să fiu auzită. Cândva mi-ai fost străin şi pentru alţii aşa vei rămâne, însă nu  pentru mine, fiindcă doar eu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine.
  

Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.

Iarăşi mă înşel

Toate sunt date uitării, parcă a trecut suficient timp, dar totuşi parcă mai lipseşte un  pic,  înca un pic, ca totul să fie uitat definitiv. Râd în sinea mea fiindcă ştiu că singură mă înşel, dar oare de ce o mai fac? Când ştiu că totuşi ceva va mai rămâne, va rămâne până voi dispărea eu. Adânc în subconştientul meu şi va ieşi la suprafaţă cu prima ocazie, cu primul lucru ce îmi va aduce aminte de tine.
Singură încerc să mă vindec de virusul dragostei ce poartă chipul tău. Şi când cred că te-am uitat, atuncea realizez că îmi aduc aminte te tine. Oare de ce nu te pot uita? Când şi tu şi amintirile despre tine mă fac să sufăr. Nu înţeleg de ce eu continui ceea ce ai început tu? Doresc să uit până şi cele mai plăcute momente, cele mai dulci  vorbe, numele tău, chipul tău şi tot ce-mi poate aminti de tine.

 Dar sunt conştientă că nu e posibil, fiindcă tot timpul dau de ceva ce-mi aduce aminte de tine, poate aud din greşeală numele tău, dulcele tău nume. Sau pot să-mi amintesc de tine când sunt singură, când ma culc şi simt frigul de sub plapumă. Chiar şi acuma scriu fiindcă mi-am adus aminte de tine. În astfel de circumstanţe cum am să te pot uita, nici eu nu ştiu. Se zice, că e greu să pătrundă cineva în inima cuiva, însă e şi mai greu să scoţi pe cineva de acolo. Încerc să mă vindec de tine, dar eşti ca şi o boală ce nu are tratament, încerc dar poate nu mă stărui suficient, poate pun prea mult suflet  până şi  în amintirile legate de tine. Sunt incurabilă şi slăbită de toate şi poate nu mai doresc să lupt fiindcă ştiu că tot ce realizez în câteva luni se ruinează cu primul gând legat de tine.

O stea

Deseori mă uit la stele şi doresc să fiu alăturea de ele. Să cuprind cu privirea tot pământul. Şi într-o zi să îmi vină să mă apropii mai mult de el. Oamenii să se uite la mine şi să mă creadă o stea căzătoare. Şi astfel să-mi şoptească dorinţele sale mie. Cât de mult aş dori să le pot împlini, dar sunt conştientă că nu e posibil. Iar oamenii de cele mai multe ori au cele mai minunate dorinţe şi vise. Dar cui îi pasă de dorinţele altora, poate doar persoanelol dragi care ar dori să ne vadă fericiţi, dar sunt sigură că nici într-un caz nu unui străin. Dar ştiu, că până să ajung ca să fiu alăturea de stele mai trebuie să visez mult. Ca să-i pot înţelege şi să-i ajut pe alţii singură trebuie să trec prin multe. Dar totuşi  doar visele ne mai ajută să trecem prin toate şi să credem că poate fii mult mai bine. Deci visaţi şi speraţi căci niciodată nu se ştie ce îţi poate aduce ziua de mâine. 

În căutarea dragostei

Sunt rătăcită asemenea unui călător. Nu am o hartă după care să mă ghidez şi nici nu ştiu când va lua sfârşit călătoria mea, dar măcar de un lucru sunt sigură, ştiu ce caut. Am parcurs deja o cale lungă în cautarea celui mai frumos şi divin lucru care a fost lăsat pe pămând de către Creaturul nostru şi anume dragostea. Dragostea un izvor plin de fericire şi de tandreţe, care dă sens veții noastre și ne face să mergem înainte, indiferent de greutățile și obstacolele pe care le întîlnim. Brusc o persoană străină devine cea mai apropiată şi dragă fiinţă. Stau şi mă gândesc că poate totuşi nu caut ceea ce trebuie, poate nu trebuie să caut dragostea ci persoana potrivită care e aptă să iubească fără regrete sau vre-un interes, fără ca să îmbrace diverse măşti pentru a-şi ascunde adevărata faţă. Eu cred că e mai bine să fii tu, decât peste un timp să dezamăgeşti persoana dragă. Multe cuvinte ameţitoare spune acel ce doreşte să pară îndrăgostit, însă acel îndrăgostit cu devărat multe lucruri le tace. Căci ştie că în dragoste mai mult contează faptele nu vorbele. Peste un moment dat m-am oprit...dar după roţile uzate iarăşi au început să se mişte. Mai întâi încet şi după au  prins viteză. Am început să gust iarăşi din ceea ce nu demult îmi aducea tristeţea. Viaţa merge înainte, iar un călător niciodată nu trebuie să se oprească, cât de greu nu ar fii, până nu ajunge la punctul destinaţiei.