Nu mai pot...

   De atâtea  ori mi-am spus că nu mai pot iubi încât singură am început să cred în aceasta. Stau şi mă gândesc că de ar fii să apară chiar el nu aş mai avea  iubire nici pentru el. Dar oare cât de adevărat este aceasta? Nici eu nu ştiu, dar nici nu mai doresc să cunosc aceasta. De multe ori încep să realizez că eu am început să-i tratez pe alţii aşa cum a făcut şi el. De ce oare totul se mai roteşte în jurul lui, universul meu, întregul univers poartă numele lui. Încer să-i conving pe alţii că dragostea este cel mai minunat lucru, scriu diverse poveşti, însă singură nu cred în ele. Am visat mult timp la dragoste însă cred că atunci când râvneşti spre ceva şi doreşti acel ceva foarte mult, nu ai parte. Oare la toţi e aşa? Totuşi sunt sigură că măcar o singură dată toţi au trecut prin aşa ceva. Dar fiecare depăşeste aceste momente în felul sau sau poate nu le depăşesc. Oare de ce depind aceste lucruri? Nimeni nu poate să-mi răspundă la aceste întrebări, fiindcă mulţi nici nu se gândesc  să găsească răspuns la ele. Eu mă mai lupt cu ele, cu acele semne de întrebare, care încep să-mi dea dureri de cap. De cele mai multe ori am încercat să renunţ să nu mai caut, să triesc prezentul. Am trăit cu gândul la dragoste şi la cât de dulce poate fii, poate aceasta m-a făcut să mă îndrăgostesc doar de termenul dragoste, dar poate eu în veci nu am înţeles ce e cu adevarat ea? De multe ori am visat, dar uitam că visele nu se pot contopi cu realitatea. Eu fugeam după dragoste, însa ea fugea de la mine. Iar când credeam că am prins-o mă înşelam fiindcă ea în acel moment era departe de mine. Nu mai pot să iubesc altă persoană sau însăşi prezenţa acestui sentiment  poate fii în mine. Dar de un lucru sunt sigură că nu mai doresc să trec prin durere,  nu mai doresc să caut dragostea,  nu mai doresc să aflu cum e ea cu adevarat şi cât de dulce sau amară poate fi. La urma urmei toate sunt trecătoare şi poate şi dorul meu pentru tine a trecut.

De aş avea puterea

De ar fi posibil să ştergem greşelile din viaţa noastră, aşa cum ştergem cuvintele scrise cu creta. Nu ştiu dacă ar fii mai bine sau ar fii mai rău…oare ce aş şterge  din viaţa mea?  Poate câteva clipe în care am cunoscut unele personae ce nu aş fi dorit să le întâlnesc. Aş şterge toate lacrimile mele, clipele triste şi singurătatea. Aş şterge toate cuvintele urâte adresate unor persoane poate dragi sufletului meu. Aş şterge şi acel “Te iubesc”  ca el niciodată să nu mai ştie cine sunt sau  ce am dorit să fiu pentru el. Aş şterge toate despărţirile de oamenii dragi. Aş şterge toate lucrurile inutile şi fără de valoare. Dar oare fără toate aceste evenimente aş mai fi  eu ceea ce sunt acuma? Poate nu, căci totuşi suntem imperfecţi şi ne este specific să greşim. Cred că înainte de a face ceva trebuie să fiu mai chibzuită ca să nu mai apară dorinţa de a mai şterge ceva din viaţa mea…Voi  oare ce aţi şterge din vieţile voastre?

Zâmbetul ghioceilor

   Încet soarele a început să ne mai încălzească, primăvara schiţează un zâmbet  blând din razele de soare. Treptat aroma îmbătătoare a florilor începe să ne răsfeţe simţurile. Lumina puternică a început să intre şi în casele noastre sumbre care nu demult erau îmbrăcate în straie albe. A venit timpul să schimbăm  hainele pomilor, iar iarba să se facă un covor viu pentru a ne răsfăţa picioarele. Trilurile păsărilor cheamă primăvara pe meleagurile noastre. Acuma vom avea parte de zile mai lungi, de mai multă căldură.  Mulţi devin nostalgici, fiindcă amintirile deschid porţile inimii unde se ascunde dragostea. Dragostea e  asemenea unui gând care face ocolul întregii lumi iar după se întoarce la noi pentru a ne aminti de cele mai minunate clipe, de cei mai deosebiţi oameni, de cele mai plăcute trăiri. Şi eu m-am închis cu dragostea mea în  cel mai ascuns loc al inimii mele, nimeni nu poate să iasă dar nici să intre. Doresc să îngrop amintirile mele iar peste morman să pun un ghiocel în semn că a venit un nou început şi trebuie să fac loc altor amintiri şi stări.  În fiecare dimineaţă mă trezesc cu acest gând, dar oare când va fii acea zi în care aceste  gânduri vor prinde viaţă?  Aceasta doar de mine depinde. Mă uit la ghioceii ce îşi umezesc codiţile în lichidul incolor şi zâmbesc.  Aceste mici flori au reuşit să rupă un zâmbet de pe chipul meu trist.Mii milă de ei, au fost rupţi aşa cum ar trebui să fie rupete şi amintirile mele de mine. Amintirile sunt asemenea păsărilor călătoare plecate departe, ele se întorc în fiecare primăvară în acelaş loc, cu aceleaşi culori, cu aroma nostalgiei. Amintiri ce cântă cu vocea persoanelor dragi prezente în trecutul meu dar uitate în amintiri. Dar totuşi cred că mai am loc pentru noi amintiri, noi oameni, lucruri noi mult mai colorate şi mult mai vii. Las primăvara să intre în casa şi în inima mea şi doresc să fiu dusă de norii puhavi al amintirilor totuşi mai mult plăcute.

Mărţişor

   Trec printre mesele pline de alb şi roşu, stau toţi aruncaţi pe masa, aşteapta să fie culeşi, ca după să împodobescă primăvara. Ei se vor odihni pe piepturile noastre şi veseli vor tremura la fiecare mişcare. Îi privesc cu nostalgie iar amintirile placute mă trag spre ele.
   Deschid ochii şi privesc în jur, sunt pe coridoarele şcolii mele. Ele sunt inguste dar lungi şi foarte încăpătoare pentru cei ce au venit poate doar să roadă pantalonii sau fustiţa de  scaun, sau pentru cei ce au venit să roadă granitul învăţăturii. E prima zi de primăvară, toţi sunt veseli  de parcă caldura soarelui îi încarcă cu bună  dispoziţie. Bag mâna în ghiozdan şi scot de acolo acele floricele mici ce prevestesc sosirea acestui anotimp frumos. Cu sufletul la gură intru în mica mea lume care era creată de mine şi colegii mei plini de viaţă şi de setea de a dăruiu unul altuiu o bucată de primăvara şi dragoste. Sunt în aşteptare...mă gândesc oare câte persoane vor dori să-mi ofere o bucat din fericirea lor. Dar nu e nevoie să aştept mult fiindcă  gândul că e mai plăcut să dai decât să primeşti mă face să merg eu prima la ei. Scot din ghiozdan un mărţişor şi-l ofer amicei mele, cu drag i-l prind de bluză şi zâmbesc în sinea mea fiindcă ştiu că am mai cules un  zâmbet de pe faţa ei. Ea repetă acelaş gest, iar bucuria nu mai încape în inima. Până la sfârşitul orelor am în piept o mulţime de mărţişori în semn că bunii mei colegi nu au uitat şi de mine, dar nici eu nu uitam de ei.
   Acuma când văd aceşti  mărţişori nu mai tremur de fericire, nu mai aştept să primesc unul în dar sau să daruiusc eu. Nu e nevoie să fac aceasta fiindcă eu am păstrat în suflet toate acele mărţişoare care le-am primit în acei ani cât am fost la şcoală alăturea de colegii mei dragi. Cât e de bine iar să mă aflu în braţele amitirilor plăcute unde bucuria şi buna dispoziţie nu lipseşte niciodată...Şi chiar de mărţişoarele în ziua de astăzi nu sunt ca acei din zilele copilăriei mele totuşi alb şi roşu mereu vor fii prezent şi vor prevesti că a sosit primăvara.

Te rog să mă ierţi

   Când minciunile ne învelesc în cocoașa lor, e greu să mai scapi, chiar de realizezi că ai greşit. Oare de ce o facem când ştim că nu e bine şi suntem sigur că rănim pe cineva? Când acel oarecare peste un timp poate deveni drag. De multe ori o facem cu bună ştiinţă, se mai întâmplă să o facem pentru a ascunde ceea de ce ne este ruşine. Dar oare de ce nu ne gândim că singuri complicăm situaţia şi că poate cineva să ne placă aşa cum suntem noi. De multe ori mai mult doare minciuna decât însăşi faptea pentru care am minţit. Minciuna e asemenea unui bulgăr de zăpadă care se rostogoleşte la vale, ia viteză şi proporţii şi când dorim să ne oprim nu mai putem. Se zice că orice se poate ierta, poate, aşa e, dar de cele mai multe ori e mai uşor să crezi că tu  poţi să ierţi dar nu poţi fii iertat. Acuma aş dori să fiu sinceră dar îmi este frică să pierd, fiindcă cu trecerea timpului am realizat că am ce pierde. Timpul le va pune pe toate la locul său, de obicei aceasta e treaba lui, râd la acest gând, dar oare nu se vor produce şi schimbări? De aceasta îmi este cel mai frică...de şi nu ar tebui să-mi fie. Indiferent de vârstă, etnie şi alte chestii noi toţi avem ce să ascundem şi toţi am  gustat din minciunile altora şi din propriile minciuni, dar oare care dor cel mai mult? Prea multe întrebări pentru o singură zi, o zi în care am înţeles că aş dori să întorc timpul şi să opresc  ‘bulgărele minciunii’...E un pas bun să recunosc, dar mai e încă un pas de făcut...iar acesta e cel mai greu...

Căldura iernii

 

   Amintirele mă copleşesc atunci când mă uit pe geam. Afară cineva iarăşi cerne zăpada care se pune uniform peste tot şi toale. Acuma şi copacii şi strada sunt  îmbrăcate cu puritate, toate s-au amestecat împreună, iar paşii noştrii se pierd printre pătura de fulgi. Duc mâna la gură şi cu o nostalgie îmi amintesc de cei dragi sufletului meu, de cei care nu sunt alăturea dar care sunt cel mai aproape, de cei care mi-au daruit cele mai frumoase daruri, amintiri nepreţuite ce şi astăzi îmi încălzesc sufletul. De şi e frig afară, căldura interioară nu mă lasă să simt aceasta. Amintirele mă acoperă  cu plapuma s-a invizibilă făcută din dragoste şi tandreţe.

   În mintea mea apar nişte urme mici lăsate pe zăpadă, închid ochii şi înţeleg că sunt paşii mei. Cât de mult adoram zilele în care binecuvântarea albă a cerului cobora pe  pământ. Îmi amintesc că eu şi fratele meu stăteam cuminţi la geam şi priveam cum nepreţuitele iernii acoperă pământul şi sclipesc atunci când lumina palidă cade pe ele. Cât de mult doream ca acea stralucire să pătrundă şi în inima mea şi să rămână acolo. O rugam pe mama să mergem afară ca să ne bucurăm de zapadă de gerul ce nu ne lăsa în pace obrajii şi nasucul. Bucuriea noastră nu mai încăpea în inimile noastre de piţigoi. Cu sufletul la gură le făceam pe toate ca după să ne bucurăm încă de o seara minunată alăturea de mama. Alergam veseli prin zăpadă şi îmi plăcea  să las prima urmele mele pe zăpada neatinsă de nimeni. Cădeam, dar repede mă ridicam nu aveam timp de pierdut mai erau atâtea minuni de văzut.

      Şi acuma îmi amintesc de acele plimbări plăcute alăturea de cei dragi mai simt mirosul iernii, mirosea a fulgi de nea, a ţurţuri, brad şi mai rar a portocale. Adoram iarna şi o mai ador chiar de detest frigul, tind să cred că fiecare anotim e frumos în felul său, dar totuşi iarna are un farmec mai special. Acuma pe drumul înzăpezit văd doar o pereche de urme nu mai văd trei, iarna e lângă mine, dar cei dragi sunt departe. Nu pot să-i văd cu ochii dar îi simt cu inima şi aceasta un pic mă mai linişteşte. Răsfoiesc filele albe ale iernii care ascund atătea amintiri şi bucurii ce îmi este dat doar mie să le citesc şi înţeleg că de cele mai multe ori pentru ca să fii fericit nu ai nevoie de multe, e nevoie doar să fii aproape de persoanele care îţi oferă căldură şi dragoste. Strâng amintirile mele strâns cu braţele inimii  şi las ca gheaţa subţire să o acopere şi astfel să mă încălzesc iar şi iar... Nu trebuie să ne grăbim să creştem, realizez că de multe ori trebuie doar să ne oprim un pic şi să privim frumuseţea iernii să mai fim acei copii care adorau şi aşteptau cu nerăbdare să cadă zăpada, să mergem cu saniuţa, să ne facem un amic din zăpadă...

     Dar toate au plecat, au mai rămas fulgi zglobii ce mă fac să doresc să fiu măcar încă  o clipă acel copil care se bucura de tot ce era  inocent, pur şi simplu...                                                                      

Nimeni şi nimic

   De multeori mi se pare că totul poate fii bine, că de cele mai multe ori trebuie să uităm trecutul, să-l lăsăm să plece de la noi. Poate e aşa, am încercat din toate şi din uitare însă nu e pentru mine. De multe ori amintirile şi trecutul se ţin de noi ca boala fără de care nu suntem sănătoşi. Mă regăsesc în fosta Eu şi mă pier în Eul din prezent. Iarăşi mă pierd în lucruri inutile şi fără de sens şi mă regăsesc în ceea ce m-a rănit cel mai mult. Aş fi trebui să uit de toţi şi de toate şi să încerc să fug de ceea ce mă robeşte şi mă face să mă simt slabă. Desfac aripile  şi încerc să zbor spre soare, dar simt că nu am putere. Iarăşi mă înşel, fiindcă ştiu că undeva acolo  zace puterea mea. Tu ai rămas în amintirile mele, nimeni şi nimic nu te poate şterge, dacă nu eşti tu atunci nu am nevoie de nimeni. Nimeni nu poate să fie mai bun decât tine, nimeni nu e aşa de perfect cum ești tu, nimeni nu mai poate trăi în inima mea, într-o inimă de care nimeni nu are nevoie. Nu ştiu cât timp ai să mai trăieşti în amintirile mele poate toată viaţa sau poate pănă se v-a mai întâmpla o minune în viaţa mea. Până ce tu eşti cea mai mare minune din întreaga mea viaţă. Se zice că o minune ţine 3... e adevărat, 3 zile 3 ani, toate sunt la fel. Când persoana dragă e alăturea timpul zboară de te îmbată de cap, iar când e departe sunt ani de suferinţă care parcă nu se mai sfârşesc. Iarăşi mă întor cu faţa spre timpul ce a trecut, spre timpul ce te-a furat şi nu te va întoarce niciodată. Sunt rănită dar încerc să nu o arăt, durerea şi amintirile mă îmbătrânesc. Nimic şi nimeni nu te poate scoate din inima mea şi din capul meu. Chiar astăzi mergeam pe drum, mergeam şi plângeam fiindcă ştiu că nu am să te mai revăd nici în această viaţă şi nici în altă viaţă. De multe ori mă gândesc că era mai bine dacă nu te cunoşteam şi îi mulţumesc Domnului că  nu s-au întâmplat mai multe lucruri căci atuncea ar fii durut mult mai mult. Dar dacă nu te cunoşteam atuncea rămâneam cu ideea că bărbatul visurilor mele nu există. Oare de ce nu te pot uita? Poate fiindcă sunt prea slabă sau poate fiindcă acuma sunt convinsă că există şi bărbatul meu  “perfect”. Aş dori să pot să fiu şi eu la fel de dură cum ai fost tu, dar nu-mi reuşeste nu pot fii măcar dură cu amintirile despre tine. Şi scriu în continuu şi astfel mai adaug câte o amintire despre tine. De o mie de ori te-am uitat şi de două mii de ori mi-am adus aminte de tine. Cum e posibil aşa ceva după atâţea ani nici eu nu ştiu.