Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.

Iarăşi mă înşel

Toate sunt date uitării, parcă a trecut suficient timp, dar totuşi parcă mai lipseşte un  pic,  înca un pic, ca totul să fie uitat definitiv. Râd în sinea mea fiindcă ştiu că singură mă înşel, dar oare de ce o mai fac? Când ştiu că totuşi ceva va mai rămâne, va rămâne până voi dispărea eu. Adânc în subconştientul meu şi va ieşi la suprafaţă cu prima ocazie, cu primul lucru ce îmi va aduce aminte de tine.
Singură încerc să mă vindec de virusul dragostei ce poartă chipul tău. Şi când cred că te-am uitat, atuncea realizez că îmi aduc aminte te tine. Oare de ce nu te pot uita? Când şi tu şi amintirile despre tine mă fac să sufăr. Nu înţeleg de ce eu continui ceea ce ai început tu? Doresc să uit până şi cele mai plăcute momente, cele mai dulci  vorbe, numele tău, chipul tău şi tot ce-mi poate aminti de tine.

 Dar sunt conştientă că nu e posibil, fiindcă tot timpul dau de ceva ce-mi aduce aminte de tine, poate aud din greşeală numele tău, dulcele tău nume. Sau pot să-mi amintesc de tine când sunt singură, când ma culc şi simt frigul de sub plapumă. Chiar şi acuma scriu fiindcă mi-am adus aminte de tine. În astfel de circumstanţe cum am să te pot uita, nici eu nu ştiu. Se zice, că e greu să pătrundă cineva în inima cuiva, însă e şi mai greu să scoţi pe cineva de acolo. Încerc să mă vindec de tine, dar eşti ca şi o boală ce nu are tratament, încerc dar poate nu mă stărui suficient, poate pun prea mult suflet  până şi  în amintirile legate de tine. Sunt incurabilă şi slăbită de toate şi poate nu mai doresc să lupt fiindcă ştiu că tot ce realizez în câteva luni se ruinează cu primul gând legat de tine.

O stea

Deseori mă uit la stele şi doresc să fiu alăturea de ele. Să cuprind cu privirea tot pământul. Şi într-o zi să îmi vină să mă apropii mai mult de el. Oamenii să se uite la mine şi să mă creadă o stea căzătoare. Şi astfel să-mi şoptească dorinţele sale mie. Cât de mult aş dori să le pot împlini, dar sunt conştientă că nu e posibil. Iar oamenii de cele mai multe ori au cele mai minunate dorinţe şi vise. Dar cui îi pasă de dorinţele altora, poate doar persoanelol dragi care ar dori să ne vadă fericiţi, dar sunt sigură că nici într-un caz nu unui străin. Dar ştiu, că până să ajung ca să fiu alăturea de stele mai trebuie să visez mult. Ca să-i pot înţelege şi să-i ajut pe alţii singură trebuie să trec prin multe. Dar totuşi  doar visele ne mai ajută să trecem prin toate şi să credem că poate fii mult mai bine. Deci visaţi şi speraţi căci niciodată nu se ştie ce îţi poate aduce ziua de mâine. 

În căutarea dragostei

Sunt rătăcită asemenea unui călător. Nu am o hartă după care să mă ghidez şi nici nu ştiu când va lua sfârşit călătoria mea, dar măcar de un lucru sunt sigură, ştiu ce caut. Am parcurs deja o cale lungă în cautarea celui mai frumos şi divin lucru care a fost lăsat pe pămând de către Creaturul nostru şi anume dragostea. Dragostea un izvor plin de fericire şi de tandreţe, care dă sens veții noastre și ne face să mergem înainte, indiferent de greutățile și obstacolele pe care le întîlnim. Brusc o persoană străină devine cea mai apropiată şi dragă fiinţă. Stau şi mă gândesc că poate totuşi nu caut ceea ce trebuie, poate nu trebuie să caut dragostea ci persoana potrivită care e aptă să iubească fără regrete sau vre-un interes, fără ca să îmbrace diverse măşti pentru a-şi ascunde adevărata faţă. Eu cred că e mai bine să fii tu, decât peste un timp să dezamăgeşti persoana dragă. Multe cuvinte ameţitoare spune acel ce doreşte să pară îndrăgostit, însă acel îndrăgostit cu devărat multe lucruri le tace. Căci ştie că în dragoste mai mult contează faptele nu vorbele. Peste un moment dat m-am oprit...dar după roţile uzate iarăşi au început să se mişte. Mai întâi încet şi după au  prins viteză. Am început să gust iarăşi din ceea ce nu demult îmi aducea tristeţea. Viaţa merge înainte, iar un călător niciodată nu trebuie să se oprească, cât de greu nu ar fii, până nu ajunge la punctul destinaţiei. 

Umbra rătăcită

Dacă aş putea să fac cu cineva un legământ ca să-l pot întoarce înapoi pe el, aş face acest lucru. Indiferent cu cine şi ce va cere. Amintirile, sunt nişte lucruri ciudate. Cu cât ma mult încerci să le uiţi cu atât mai mult ele se ţin de tine. Uită, uită, uită îmi zic în fiecare zi, dar ce folos. Astfel singură îmi amintesc despre ceea ce nu trebuie. Mi s-a părut că pentru un timp l-am uitat şi în sfârşit liniştea a străpuns sufletul meu. Dar prea multe lucruri au început să-mi amintească despre el, de parcă însăşi universul nu doreşte ca să uit despre existenţa lui. De şi sunt supărată pe acest lucru, sunt supărată fiindcă sunt slabă. Ar trebui să învăţ totuşi un lucru de la el, să-mi sufoc sentimentele şi să nu mai simt nimic pentru nimeni. Dar oare e posibil să fiu aşa? Astfel aş semăna cu o piatră, de care poate uneori se va împiedica cineva, însă nu el. Iarăşi apar întrebări la care sigur nu voi găsi răspunsuri. Şi am fost aşa de aproape să uit de el şi de toate, dar nu îmi este dat. Oare tot aceasta va lua sfârşi, va veni şi acea clipă când uitarea îmi va atinge amintirile? Aş dori acest lucru însă nu ar fi rău să  primesc în loc alte lucruri. Îmi pare nespus de rău că nu e voie să păstrez aceste amintiri. Însă doar aşa am să scap de tot ce ma chinuie. Trecutul meu pentru mine e asemenea unui vis, chipul persoanei dragi a început să se şteargă din memoria mea, însă inima mai ţine minte ceea ce am simţit pentru el.
 Sunt asemenea unei umbre rătăcite între prezent şi trecut. Nu îmi mai găsesc fericirea în lucrurile prezente şi aceasta mă întristează cel mai mult. Încerc să renasc din propria cenuşă însă până ce nu îmi reuşeşte, un lucru e cert că nu trebuie să mă dau bătută.

Pierdută printre gânduri

Încet plimb ochii pe literele mici ce apar în faţa mea. Aceste mici puncte încep să prindă viaţă şi mă fac să retrăiesc ceea ce redau aceste cuvinte, ce se încheagă şi fac o frază. Mici părţi a unei opere divine  apar în faţa mea. În sinea mea zâmbesc fiindcă acestea au fost cândva gândurile mele. Amintirile despre el, pe care acuma le-am abandonat şi despre care nu doresc să-mi mai amintesc. Oare singură pe mine mă înşel? Sau poate singură nu doresc să cunosc răspunsul la această întrebare? Marea zbuciumată din sufletul meu a devenit o mare de calm şi linişte. Nu mă mai regăsesc în amintirile legate de el şi aceasta un pic mă întristează. Dar nu avem ce face, fiindcă unele decizii nu ne aparţin doar nouă. Aşa e făcută viaţa, să cunoşti pe cineva, un timp, să fii alăturea de acea persoană şi după să dispară ceea ce va legat. Recunosc că de la început doare, dar peste un timp te obişnueşti cu acea durere, iar după ea treptat dispare. Dragostea a fost înlocuită cu durere, însă durerea este înlocuită doar cu un gol. Un gol ce te face să regreţi unele momente şi să te bucuri de altele. Toate în viaţa noastră au un rost şi nimic nu trece fără ca să nu lase amprente, pe trupul nostru, pe inima noastră, în mintea noastră. Dar oare suntem noi capabili să facem aşa ca să dispară frica, frica de a mai încerca să mai facem anumite lucruri ce ne-au adus durere? Să mai încercăm să iubim fără ca să ne mai gândim că doare, să încercăm să nu comparăm o persoană cu alta şi cu unele situaţii care ţi se par că se repetă? Doar să ne lăsăm duşi de clipa prezentului care contează cel mai mult. Doar să încercăm să ne regăsim în lucruri mici, care pot avea o importanţă mare pentru noi atunci când nu ştim ce să facem. Ador nimicurile acestei vieţi şi toate câte s-au întâmplat în ea, fiindcă doar aşa realizez că am trăit şi cunosc adevăratul gust al vieţii.

Gânduri pierdute în umbra soarelui

Am încercat să uit de tot ce mă apăsa şi nu mă lăsa să dorm şi am reuşit. Am crezut că e greu, dar s-a adeverit să fie foarte uşor. Doar trebuia să nu mai visez şi să nu mă gândesc la acea persoană. Doar atât? Se vor întreba alţii. Aşa cum m-am întrebat şi nu-mi venea să cred. A fost prea uşor şi nu îmi vine să cred că atâta timp am suferit fără un motiv intemeiat. Sau poate timpul a uitat de mine şi astfel m-am vindecat. Dar am rămas acuma pustie, fără gânduri, fără vise, fără vre-un scop sau vre-o dorinţă. Acuma simt că zilele trec fără nici un rost. Încerc în fiecare zii să fac câte ceva care să imprime timpul în acel lucru făcut şi să înţeleg cât timp s-a scurs. De parcă sunt în aşteptarea a ceva s-au a cuiva, dar totuşi nu mă grăbesc să aflu cine e persoana şi nici nu sunt curioasă dacă e el. Acel el, care a disparut din mintea şi dorinţele mele, pe care l-am confundat de atâtea ori cu alţii. Dar greşeam, el exista doar în mintea mea, e doar o fantezie iar ele nu au nici un loc în viaţa reală. Am fost îndrăgostită de o făptură ireală, de ceva ce era mai presus de mine, de ceva ce nu meritam. Dar acuma aceste concluzii nu mai au nici un rost. Prea mult am suferit, e timpul să aceept viaţa aşa cum e şi să nu mai lupt cu ea. Şi aşa e complicată deci nu trebuie şi mai mult să o complicăm cu unele lucruri care chair nu merită. M-am vindecat, dar am rămas pustie, dacă ar fii să aleg intre durere şi nimic, nici eu nu ştiu ce aş alege. De multe ori nici noi nu ştim ce dorim şi ce e mai bun pentru noi. E mai bine să lăsăm ca unele lucruri să decurgă de la sine fără ca să le forţăm sau să fie înfluenţate de dorinţele noastre, căci de multe ori nici noi nu ştim ce e bine pentru noi.