Mărţişor

   Trec printre mesele pline de alb şi roşu, stau toţi aruncaţi pe masa, aşteapta să fie culeşi, ca după să împodobescă primăvara. Ei se vor odihni pe piepturile noastre şi veseli vor tremura la fiecare mişcare. Îi privesc cu nostalgie iar amintirile placute mă trag spre ele.
   Deschid ochii şi privesc în jur, sunt pe coridoarele şcolii mele. Ele sunt inguste dar lungi şi foarte încăpătoare pentru cei ce au venit poate doar să roadă pantalonii sau fustiţa de  scaun, sau pentru cei ce au venit să roadă granitul învăţăturii. E prima zi de primăvară, toţi sunt veseli  de parcă caldura soarelui îi încarcă cu bună  dispoziţie. Bag mâna în ghiozdan şi scot de acolo acele floricele mici ce prevestesc sosirea acestui anotimp frumos. Cu sufletul la gură intru în mica mea lume care era creată de mine şi colegii mei plini de viaţă şi de setea de a dăruiu unul altuiu o bucată de primăvara şi dragoste. Sunt în aşteptare...mă gândesc oare câte persoane vor dori să-mi ofere o bucat din fericirea lor. Dar nu e nevoie să aştept mult fiindcă  gândul că e mai plăcut să dai decât să primeşti mă face să merg eu prima la ei. Scot din ghiozdan un mărţişor şi-l ofer amicei mele, cu drag i-l prind de bluză şi zâmbesc în sinea mea fiindcă ştiu că am mai cules un  zâmbet de pe faţa ei. Ea repetă acelaş gest, iar bucuria nu mai încape în inima. Până la sfârşitul orelor am în piept o mulţime de mărţişori în semn că bunii mei colegi nu au uitat şi de mine, dar nici eu nu uitam de ei.
   Acuma când văd aceşti  mărţişori nu mai tremur de fericire, nu mai aştept să primesc unul în dar sau să daruiusc eu. Nu e nevoie să fac aceasta fiindcă eu am păstrat în suflet toate acele mărţişoare care le-am primit în acei ani cât am fost la şcoală alăturea de colegii mei dragi. Cât e de bine iar să mă aflu în braţele amitirilor plăcute unde bucuria şi buna dispoziţie nu lipseşte niciodată...Şi chiar de mărţişoarele în ziua de astăzi nu sunt ca acei din zilele copilăriei mele totuşi alb şi roşu mereu vor fii prezent şi vor prevesti că a sosit primăvara.

Te rog să mă ierţi

   Când minciunile ne învelesc în cocoașa lor, e greu să mai scapi, chiar de realizezi că ai greşit. Oare de ce o facem când ştim că nu e bine şi suntem sigur că rănim pe cineva? Când acel oarecare peste un timp poate deveni drag. De multe ori o facem cu bună ştiinţă, se mai întâmplă să o facem pentru a ascunde ceea de ce ne este ruşine. Dar oare de ce nu ne gândim că singuri complicăm situaţia şi că poate cineva să ne placă aşa cum suntem noi. De multe ori mai mult doare minciuna decât însăşi faptea pentru care am minţit. Minciuna e asemenea unui bulgăr de zăpadă care se rostogoleşte la vale, ia viteză şi proporţii şi când dorim să ne oprim nu mai putem. Se zice că orice se poate ierta, poate, aşa e, dar de cele mai multe ori e mai uşor să crezi că tu  poţi să ierţi dar nu poţi fii iertat. Acuma aş dori să fiu sinceră dar îmi este frică să pierd, fiindcă cu trecerea timpului am realizat că am ce pierde. Timpul le va pune pe toate la locul său, de obicei aceasta e treaba lui, râd la acest gând, dar oare nu se vor produce şi schimbări? De aceasta îmi este cel mai frică...de şi nu ar tebui să-mi fie. Indiferent de vârstă, etnie şi alte chestii noi toţi avem ce să ascundem şi toţi am  gustat din minciunile altora şi din propriile minciuni, dar oare care dor cel mai mult? Prea multe întrebări pentru o singură zi, o zi în care am înţeles că aş dori să întorc timpul şi să opresc  ‘bulgărele minciunii’...E un pas bun să recunosc, dar mai e încă un pas de făcut...iar acesta e cel mai greu...

Căldura iernii

 

   Amintirele mă copleşesc atunci când mă uit pe geam. Afară cineva iarăşi cerne zăpada care se pune uniform peste tot şi toale. Acuma şi copacii şi strada sunt  îmbrăcate cu puritate, toate s-au amestecat împreună, iar paşii noştrii se pierd printre pătura de fulgi. Duc mâna la gură şi cu o nostalgie îmi amintesc de cei dragi sufletului meu, de cei care nu sunt alăturea dar care sunt cel mai aproape, de cei care mi-au daruit cele mai frumoase daruri, amintiri nepreţuite ce şi astăzi îmi încălzesc sufletul. De şi e frig afară, căldura interioară nu mă lasă să simt aceasta. Amintirele mă acoperă  cu plapuma s-a invizibilă făcută din dragoste şi tandreţe.

   În mintea mea apar nişte urme mici lăsate pe zăpadă, închid ochii şi înţeleg că sunt paşii mei. Cât de mult adoram zilele în care binecuvântarea albă a cerului cobora pe  pământ. Îmi amintesc că eu şi fratele meu stăteam cuminţi la geam şi priveam cum nepreţuitele iernii acoperă pământul şi sclipesc atunci când lumina palidă cade pe ele. Cât de mult doream ca acea stralucire să pătrundă şi în inima mea şi să rămână acolo. O rugam pe mama să mergem afară ca să ne bucurăm de zapadă de gerul ce nu ne lăsa în pace obrajii şi nasucul. Bucuriea noastră nu mai încăpea în inimile noastre de piţigoi. Cu sufletul la gură le făceam pe toate ca după să ne bucurăm încă de o seara minunată alăturea de mama. Alergam veseli prin zăpadă şi îmi plăcea  să las prima urmele mele pe zăpada neatinsă de nimeni. Cădeam, dar repede mă ridicam nu aveam timp de pierdut mai erau atâtea minuni de văzut.

      Şi acuma îmi amintesc de acele plimbări plăcute alăturea de cei dragi mai simt mirosul iernii, mirosea a fulgi de nea, a ţurţuri, brad şi mai rar a portocale. Adoram iarna şi o mai ador chiar de detest frigul, tind să cred că fiecare anotim e frumos în felul său, dar totuşi iarna are un farmec mai special. Acuma pe drumul înzăpezit văd doar o pereche de urme nu mai văd trei, iarna e lângă mine, dar cei dragi sunt departe. Nu pot să-i văd cu ochii dar îi simt cu inima şi aceasta un pic mă mai linişteşte. Răsfoiesc filele albe ale iernii care ascund atătea amintiri şi bucurii ce îmi este dat doar mie să le citesc şi înţeleg că de cele mai multe ori pentru ca să fii fericit nu ai nevoie de multe, e nevoie doar să fii aproape de persoanele care îţi oferă căldură şi dragoste. Strâng amintirile mele strâns cu braţele inimii  şi las ca gheaţa subţire să o acopere şi astfel să mă încălzesc iar şi iar... Nu trebuie să ne grăbim să creştem, realizez că de multe ori trebuie doar să ne oprim un pic şi să privim frumuseţea iernii să mai fim acei copii care adorau şi aşteptau cu nerăbdare să cadă zăpada, să mergem cu saniuţa, să ne facem un amic din zăpadă...

     Dar toate au plecat, au mai rămas fulgi zglobii ce mă fac să doresc să fiu măcar încă  o clipă acel copil care se bucura de tot ce era  inocent, pur şi simplu...