Mărţişor

   Trec printre mesele pline de alb şi roşu, stau toţi aruncaţi pe masa, aşteapta să fie culeşi, ca după să împodobescă primăvara. Ei se vor odihni pe piepturile noastre şi veseli vor tremura la fiecare mişcare. Îi privesc cu nostalgie iar amintirile placute mă trag spre ele.
   Deschid ochii şi privesc în jur, sunt pe coridoarele şcolii mele. Ele sunt inguste dar lungi şi foarte încăpătoare pentru cei ce au venit poate doar să roadă pantalonii sau fustiţa de  scaun, sau pentru cei ce au venit să roadă granitul învăţăturii. E prima zi de primăvară, toţi sunt veseli  de parcă caldura soarelui îi încarcă cu bună  dispoziţie. Bag mâna în ghiozdan şi scot de acolo acele floricele mici ce prevestesc sosirea acestui anotimp frumos. Cu sufletul la gură intru în mica mea lume care era creată de mine şi colegii mei plini de viaţă şi de setea de a dăruiu unul altuiu o bucată de primăvara şi dragoste. Sunt în aşteptare...mă gândesc oare câte persoane vor dori să-mi ofere o bucat din fericirea lor. Dar nu e nevoie să aştept mult fiindcă  gândul că e mai plăcut să dai decât să primeşti mă face să merg eu prima la ei. Scot din ghiozdan un mărţişor şi-l ofer amicei mele, cu drag i-l prind de bluză şi zâmbesc în sinea mea fiindcă ştiu că am mai cules un  zâmbet de pe faţa ei. Ea repetă acelaş gest, iar bucuria nu mai încape în inima. Până la sfârşitul orelor am în piept o mulţime de mărţişori în semn că bunii mei colegi nu au uitat şi de mine, dar nici eu nu uitam de ei.
   Acuma când văd aceşti  mărţişori nu mai tremur de fericire, nu mai aştept să primesc unul în dar sau să daruiusc eu. Nu e nevoie să fac aceasta fiindcă eu am păstrat în suflet toate acele mărţişoare care le-am primit în acei ani cât am fost la şcoală alăturea de colegii mei dragi. Cât e de bine iar să mă aflu în braţele amitirilor plăcute unde bucuria şi buna dispoziţie nu lipseşte niciodată...Şi chiar de mărţişoarele în ziua de astăzi nu sunt ca acei din zilele copilăriei mele totuşi alb şi roşu mereu vor fii prezent şi vor prevesti că a sosit primăvara.

Te rog să mă ierţi

   Când minciunile ne învelesc în cocoașa lor, e greu să mai scapi, chiar de realizezi că ai greşit. Oare de ce o facem când ştim că nu e bine şi suntem sigur că rănim pe cineva? Când acel oarecare peste un timp poate deveni drag. De multe ori o facem cu bună ştiinţă, se mai întâmplă să o facem pentru a ascunde ceea de ce ne este ruşine. Dar oare de ce nu ne gândim că singuri complicăm situaţia şi că poate cineva să ne placă aşa cum suntem noi. De multe ori mai mult doare minciuna decât însăşi faptea pentru care am minţit. Minciuna e asemenea unui bulgăr de zăpadă care se rostogoleşte la vale, ia viteză şi proporţii şi când dorim să ne oprim nu mai putem. Se zice că orice se poate ierta, poate, aşa e, dar de cele mai multe ori e mai uşor să crezi că tu  poţi să ierţi dar nu poţi fii iertat. Acuma aş dori să fiu sinceră dar îmi este frică să pierd, fiindcă cu trecerea timpului am realizat că am ce pierde. Timpul le va pune pe toate la locul său, de obicei aceasta e treaba lui, râd la acest gând, dar oare nu se vor produce şi schimbări? De aceasta îmi este cel mai frică...de şi nu ar tebui să-mi fie. Indiferent de vârstă, etnie şi alte chestii noi toţi avem ce să ascundem şi toţi am  gustat din minciunile altora şi din propriile minciuni, dar oare care dor cel mai mult? Prea multe întrebări pentru o singură zi, o zi în care am înţeles că aş dori să întorc timpul şi să opresc  ‘bulgărele minciunii’...E un pas bun să recunosc, dar mai e încă un pas de făcut...iar acesta e cel mai greu...

Căldura iernii

 

   Amintirele mă copleşesc atunci când mă uit pe geam. Afară cineva iarăşi cerne zăpada care se pune uniform peste tot şi toale. Acuma şi copacii şi strada sunt  îmbrăcate cu puritate, toate s-au amestecat împreună, iar paşii noştrii se pierd printre pătura de fulgi. Duc mâna la gură şi cu o nostalgie îmi amintesc de cei dragi sufletului meu, de cei care nu sunt alăturea dar care sunt cel mai aproape, de cei care mi-au daruit cele mai frumoase daruri, amintiri nepreţuite ce şi astăzi îmi încălzesc sufletul. De şi e frig afară, căldura interioară nu mă lasă să simt aceasta. Amintirele mă acoperă  cu plapuma s-a invizibilă făcută din dragoste şi tandreţe.

   În mintea mea apar nişte urme mici lăsate pe zăpadă, închid ochii şi înţeleg că sunt paşii mei. Cât de mult adoram zilele în care binecuvântarea albă a cerului cobora pe  pământ. Îmi amintesc că eu şi fratele meu stăteam cuminţi la geam şi priveam cum nepreţuitele iernii acoperă pământul şi sclipesc atunci când lumina palidă cade pe ele. Cât de mult doream ca acea stralucire să pătrundă şi în inima mea şi să rămână acolo. O rugam pe mama să mergem afară ca să ne bucurăm de zapadă de gerul ce nu ne lăsa în pace obrajii şi nasucul. Bucuriea noastră nu mai încăpea în inimile noastre de piţigoi. Cu sufletul la gură le făceam pe toate ca după să ne bucurăm încă de o seara minunată alăturea de mama. Alergam veseli prin zăpadă şi îmi plăcea  să las prima urmele mele pe zăpada neatinsă de nimeni. Cădeam, dar repede mă ridicam nu aveam timp de pierdut mai erau atâtea minuni de văzut.

      Şi acuma îmi amintesc de acele plimbări plăcute alăturea de cei dragi mai simt mirosul iernii, mirosea a fulgi de nea, a ţurţuri, brad şi mai rar a portocale. Adoram iarna şi o mai ador chiar de detest frigul, tind să cred că fiecare anotim e frumos în felul său, dar totuşi iarna are un farmec mai special. Acuma pe drumul înzăpezit văd doar o pereche de urme nu mai văd trei, iarna e lângă mine, dar cei dragi sunt departe. Nu pot să-i văd cu ochii dar îi simt cu inima şi aceasta un pic mă mai linişteşte. Răsfoiesc filele albe ale iernii care ascund atătea amintiri şi bucurii ce îmi este dat doar mie să le citesc şi înţeleg că de cele mai multe ori pentru ca să fii fericit nu ai nevoie de multe, e nevoie doar să fii aproape de persoanele care îţi oferă căldură şi dragoste. Strâng amintirile mele strâns cu braţele inimii  şi las ca gheaţa subţire să o acopere şi astfel să mă încălzesc iar şi iar... Nu trebuie să ne grăbim să creştem, realizez că de multe ori trebuie doar să ne oprim un pic şi să privim frumuseţea iernii să mai fim acei copii care adorau şi aşteptau cu nerăbdare să cadă zăpada, să mergem cu saniuţa, să ne facem un amic din zăpadă...

     Dar toate au plecat, au mai rămas fulgi zglobii ce mă fac să doresc să fiu măcar încă  o clipă acel copil care se bucura de tot ce era  inocent, pur şi simplu...                                                                      

Nimeni şi nimic

   De multeori mi se pare că totul poate fii bine, că de cele mai multe ori trebuie să uităm trecutul, să-l lăsăm să plece de la noi. Poate e aşa, am încercat din toate şi din uitare însă nu e pentru mine. De multe ori amintirile şi trecutul se ţin de noi ca boala fără de care nu suntem sănătoşi. Mă regăsesc în fosta Eu şi mă pier în Eul din prezent. Iarăşi mă pierd în lucruri inutile şi fără de sens şi mă regăsesc în ceea ce m-a rănit cel mai mult. Aş fi trebui să uit de toţi şi de toate şi să încerc să fug de ceea ce mă robeşte şi mă face să mă simt slabă. Desfac aripile  şi încerc să zbor spre soare, dar simt că nu am putere. Iarăşi mă înşel, fiindcă ştiu că undeva acolo  zace puterea mea. Tu ai rămas în amintirile mele, nimeni şi nimic nu te poate şterge, dacă nu eşti tu atunci nu am nevoie de nimeni. Nimeni nu poate să fie mai bun decât tine, nimeni nu e aşa de perfect cum ești tu, nimeni nu mai poate trăi în inima mea, într-o inimă de care nimeni nu are nevoie. Nu ştiu cât timp ai să mai trăieşti în amintirile mele poate toată viaţa sau poate pănă se v-a mai întâmpla o minune în viaţa mea. Până ce tu eşti cea mai mare minune din întreaga mea viaţă. Se zice că o minune ţine 3... e adevărat, 3 zile 3 ani, toate sunt la fel. Când persoana dragă e alăturea timpul zboară de te îmbată de cap, iar când e departe sunt ani de suferinţă care parcă nu se mai sfârşesc. Iarăşi mă întor cu faţa spre timpul ce a trecut, spre timpul ce te-a furat şi nu te va întoarce niciodată. Sunt rănită dar încerc să nu o arăt, durerea şi amintirile mă îmbătrânesc. Nimic şi nimeni nu te poate scoate din inima mea şi din capul meu. Chiar astăzi mergeam pe drum, mergeam şi plângeam fiindcă ştiu că nu am să te mai revăd nici în această viaţă şi nici în altă viaţă. De multe ori mă gândesc că era mai bine dacă nu te cunoşteam şi îi mulţumesc Domnului că  nu s-au întâmplat mai multe lucruri căci atuncea ar fii durut mult mai mult. Dar dacă nu te cunoşteam atuncea rămâneam cu ideea că bărbatul visurilor mele nu există. Oare de ce nu te pot uita? Poate fiindcă sunt prea slabă sau poate fiindcă acuma sunt convinsă că există şi bărbatul meu  “perfect”. Aş dori să pot să fiu şi eu la fel de dură cum ai fost tu, dar nu-mi reuşeste nu pot fii măcar dură cu amintirile despre tine. Şi scriu în continuu şi astfel mai adaug câte o amintire despre tine. De o mie de ori te-am uitat şi de două mii de ori mi-am adus aminte de tine. Cum e posibil aşa ceva după atâţea ani nici eu nu ştiu.

Un nou început

O nouă zii o nouă posibilitate de a începe totu de la început. Dar oare de această dată doresc suficient de mult acest lucru sau poate doar iarăşi mă înşel? Doar timpul va arăta dacă tot ce doresc să fac eu acuma e bine sau nu. Încerc să adun toate puterile şi cel mai important să uit de toate. Oricum eu trăiesc în prezent nu în trecut deci trebuie în fiecare zi să tind spre ceva nou, ceva frumos, ceva minunat. M-am regăsit iar aceasta e cel mai important şi ce e cel mai înteresant că m-am regăsit în durerea altei persoane. Oare e posibil să mă înţeleagă cineva suficient de bine ca să ştie ce înseamnă adevarata dragoste şi ce înseamnă durerea? Încerc să ies la lumină, la acea lumină unde să nu-mi fie frică să arăt şi altora cum sunt. Poate nu sunt perfectă şi greşesc destul de mult însă nu trebuie să fiu plăcută oamenilor, dar trebuie să fiu plăcută Domnului. Mi-a fost ruşine de ceea ce am făcut şi am încercat să mă ascund, dar am realizat că aşa şi mai mult mă îndepărtam de  Cel ce mă poate iubi sincer. Am fost răpusă însă ştiu că tot timpul El mă va susţine şi tot timpul mă va aştepta cu braţele deschise. Oamenii nu sunt apţi să iubească după ce au fost răniţi şi trădaţi, El însă  poate să facă acest lucru fiindcă dragostea e mai mare decât ura şi tot timpul este loc pentru  iertare. Aş dori nespus de mult să fiu iarăşi ce am fost cândva, dar ştiu că nu e posibil însă mai ştiu că tot timpul mai am o ocazie să fiu mai bună decât am fost. Aş dori să mai pot iubi şi să nu-mi fie frică, fiindcă atunci când iubeşti pe cineva simţi cu adevărat viaţa. Totuşi mai sper că poate mâne în sfârşit va fii acea zi când iarăşi am să pot zâmbi iar amintirile vor ţine de prezent nu de trecut. E important să dorim acesta e primul pas, dar cel mai important e să avem pe cineva alăturea atunci când dorim să schimbăm ceva.
                                                                                    Dedicat amicului meu Stefan T.

Puternic sau slab?

Toţi suntem diferiţi, de şi în spatele fiecăruia e o poveste tristă. Când trecem prin astfel de momente realizăm că toţi simţim la fel, doare la fel, plângem la fel, ne vindecăm la fel. Unii sunt mai puternici, alţii sunt mai slabi. Acei care sunt puternici repede işi revin şi continuie mai departe viaţa sa, mai au curaj să încerce şi să afle lucruri noi, chiar au curaj să mai facă ce au facut în trecut. Iar acei slabi greu se vindecă, greu depăşesc momentele dificile, trăiesc în trecut nu în prezent. Le este frică să mai încerce lucruri noi. Nu se mai încumetă să facă ceea ce au făcut în trecut fiindcă le este frică să mai sufere. Tu oare din ce categorie faci parte? Te închizi în sinea ta sau continui mai departe drumul aşa de parcă nimic nu  s-a întâmplat? Eu chiar nu ştiu să mă vindec repede şi tind să cred că dacă viaţa îţi dă o lecţie nu trebuie să o mai repeţi pentru ca să înţelegi cum stau lucrurile. Am învăţat să iubesc, dupa să pierd, după să sufăr, să  plang,  să iert, dar niciodată nu am să  învăţ să mă vindec. Sper într-o zi să găsesc leacul pentru durerea ce o mai port în inimă iar după eliberare să mai pot să am încredere în alţii. Viaţa merge înainte cu bune şi cu rele şi nu se opreşte atunci când îţi este rău sau doar doreşti să te retragi în umbră. Trebuie să rămân EU, indiferent de situaţie, încercări şi alte lucruri care încearcă din răsputeri să mă schimbe.

O dorinţă

Mulţi au venit să  petreacă  această bătrână pe ultimul său drum. A depănat tot ghemul vieţii sale şi a sosit timpul să facă ultima cale spre veşnicie. În urma ei au rămas doar amintirile şi acele lucruri care mai scurtau singurătatea în serile răcoroase. Nimeni nu ştie ce ducea ea  a avut în inima ei sau  ce gânduri avea atunci când mai trăia, fiindcă a fost tăcută. Pământul puhav a devenit plapumă pentru corpul ei, dar nu şi pentru suflet. A ajuns acolo unde de multe ori se gândea că nu va ajunge fiindcă nu se credea perfectă şi era conştientă când greşea. Stătea în faţa Creatorului său şi nu-i venea să creadă că totuşi a meritat acest lucru, dar cine era ea ca să judece? A ridicat ochii, straiele sale vechi s-au schimbat cu straie noi. A căpătat acel chip care îl avea atunci, atunci când s-a îndrăgostit pentru prima şi ultima oară. Un nod îi stătea în gât, dorea să ceară ceva dar îi era ruşine, de şi toată viaţa ei nu a învăţat să ceară.

Dar totuşi a venit timpul să vorbească, în sfârşit să zică  ceea ce o frământa  de atâţea ani.
- Ai ceva să-mi zici?
- Ar fii ceva, dar e o dorinţă. A zis ea cu o voce înceată.
- Te ascult. Ea a înghiţit în sec, nu ştia cum să-şi formuleze gândul ca să fie înţeleasă corect. De şi nu prea era nevoie fiindcă El ştia ce dorea ea să spună şi ce o frământa, dar era mai bine dacă ea singură zicea acest lucru, astfel se elibera de o povară, o povară ce a purtato aproape o viaţă.
- Am ceva ce mă frământă de mult timp, de multe ori mă gândeam la această clipă şi ştiam exact ce să zic, dar îmi era frică ce ar fii urmat după. Iar după sigur că urma deznodământul al celei mai mari enigme din viaţa ei. A înghiţit în sec, se pregătea...
- Eu te ascult. A fost ea încurajată.
-Cred ca ştii despre ce va fii această discuţie sau mai corect ar fii să zic despre cine. Ştii că e discuţia despre el, despre acel pe ca l-am iubit enorm.
- Da, ştiu doar Eu tot timpul am fost alăturea de tine şi ţi-am citit în suflet, ştiu cât de mult te-a frământat despărţirea de el, dar totuşi ce dorinţă ai?
- Eu aş dori să ştiu ce sa întâmplat cu el după ce el a hotărât că a venit timpul să mergem pe căi separate?
- Bine ai să primeşti ceea ce doreşti, mai e ceva sau doar atât?
- Mai e.
- Ce, fata mea?
- Aş dori să ştiu ce a simţit pentru mine, dacă s-a gândit la mine după ce m-a părăsit şi dacă a fost măcar un singur cuvânt adevărat atuncea cânt discutam?

- Încerci să aflii ceea ce te-a frământat toată viaţa, te înţeleg, dar ţi-ai irosit viaţa în zadar pentru nimic, ai făcut dintru un lucru fără de valoare ceva valoros. Dar a fost alegerea ta. S-a întristat fiindcă a înţeles că până şi Creatorul i-a zis că el a fost o pierdere mare, cea mai mare pierdere din viaţa ei, era mai bine dacă păşea peste toate şi mergea înainte de parcă nici nu l-a întâlnit şi nimic nu a fost.
- Da îmi este frică, dar totuşi doresc nespus de mult să aflu răspunsurile la aceste întrebări. A primit ce a dorit. Iarăşi a apărut chipul lui în faţa ei. Dupa ultima discuţie care a fost : " Vorbim când vin acasă." Ea a văzut de ce el nu s-a mai întors şi de ce nu s-a mai ţinut de această promisiune. S-a întristat să vadă că a avut probleme şi foarte mari. După ce a scăpat de ele s-a întors la familia sa, la care ţinea enorm. La el s-a întors la fosta lui iubită, despre care i-a vorbit şi ei atuncea. Nu a fost fidelă, dar el închidea ochii, lui i-a fost important că ea era alăturea, a văzut şi ultimele clipe ale vieţii lui. Tristeţea i-a îmbrăcat chipul.
- Dar cum rămâne cu acele răspunsuri?
- El nu a ţinut la tine şi după ce a rupt legătura cu tine nu şi-a mai amintit de tine de promisiuni de cuvinte. Tu ai fost doar o persoană care a fost vânată. Când a primit ce a dorit şi-a pierdut interesul. Un junghi ar fii trecut prin inima ei daca mai avea inimă, dar gata a dispărut durerea, a rămas doar o amintire vagă despre ea.

Atâţea ani de aşteptare pentru a afla adevărul şi chiar nu mai ştia  ce doare mai mult să aştepţi sau să aflii adevărul până la capăt.
- Dar el acuma unde e?
- Acolo unde merită să fie. Acuma e timpul să pleci şi tu mai departe. Lasă toate grijele asupra Mea, fii liberă. O viaţă întreagă a alergat după fantoma dragostei sale, dar e bine că măcar acuma a găsit liniştea mult aşteptată. Alene a tras paşii după sine, se simţea mult mai bine fiindca a scapat de povara numita trup, sentimente, iubire, aşteptare şi durere.