Umbra rătăcită

Dacă aş putea să fac cu cineva un legământ ca să-l pot întoarce înapoi pe el, aş face acest lucru. Indiferent cu cine şi ce va cere. Amintirile, sunt nişte lucruri ciudate. Cu cât ma mult încerci să le uiţi cu atât mai mult ele se ţin de tine. Uită, uită, uită îmi zic în fiecare zi, dar ce folos. Astfel singură îmi amintesc despre ceea ce nu trebuie. Mi s-a părut că pentru un timp l-am uitat şi în sfârşit liniştea a străpuns sufletul meu. Dar prea multe lucruri au început să-mi amintească despre el, de parcă însăşi universul nu doreşte ca să uit despre existenţa lui. De şi sunt supărată pe acest lucru, sunt supărată fiindcă sunt slabă. Ar trebui să învăţ totuşi un lucru de la el, să-mi sufoc sentimentele şi să nu mai simt nimic pentru nimeni. Dar oare e posibil să fiu aşa? Astfel aş semăna cu o piatră, de care poate uneori se va împiedica cineva, însă nu el. Iarăşi apar întrebări la care sigur nu voi găsi răspunsuri. Şi am fost aşa de aproape să uit de el şi de toate, dar nu îmi este dat. Oare tot aceasta va lua sfârşi, va veni şi acea clipă când uitarea îmi va atinge amintirile? Aş dori acest lucru însă nu ar fi rău să  primesc în loc alte lucruri. Îmi pare nespus de rău că nu e voie să păstrez aceste amintiri. Însă doar aşa am să scap de tot ce ma chinuie. Trecutul meu pentru mine e asemenea unui vis, chipul persoanei dragi a început să se şteargă din memoria mea, însă inima mai ţine minte ceea ce am simţit pentru el.
 Sunt asemenea unei umbre rătăcite între prezent şi trecut. Nu îmi mai găsesc fericirea în lucrurile prezente şi aceasta mă întristează cel mai mult. Încerc să renasc din propria cenuşă însă până ce nu îmi reuşeşte, un lucru e cert că nu trebuie să mă dau bătută.

Pierdută printre gânduri

Încet plimb ochii pe literele mici ce apar în faţa mea. Aceste mici puncte încep să prindă viaţă şi mă fac să retrăiesc ceea ce redau aceste cuvinte, ce se încheagă şi fac o frază. Mici părţi a unei opere divine  apar în faţa mea. În sinea mea zâmbesc fiindcă acestea au fost cândva gândurile mele. Amintirile despre el, pe care acuma le-am abandonat şi despre care nu doresc să-mi mai amintesc. Oare singură pe mine mă înşel? Sau poate singură nu doresc să cunosc răspunsul la această întrebare? Marea zbuciumată din sufletul meu a devenit o mare de calm şi linişte. Nu mă mai regăsesc în amintirile legate de el şi aceasta un pic mă întristează. Dar nu avem ce face, fiindcă unele decizii nu ne aparţin doar nouă. Aşa e făcută viaţa, să cunoşti pe cineva, un timp, să fii alăturea de acea persoană şi după să dispară ceea ce va legat. Recunosc că de la început doare, dar peste un timp te obişnueşti cu acea durere, iar după ea treptat dispare. Dragostea a fost înlocuită cu durere, însă durerea este înlocuită doar cu un gol. Un gol ce te face să regreţi unele momente şi să te bucuri de altele. Toate în viaţa noastră au un rost şi nimic nu trece fără ca să nu lase amprente, pe trupul nostru, pe inima noastră, în mintea noastră. Dar oare suntem noi capabili să facem aşa ca să dispară frica, frica de a mai încerca să mai facem anumite lucruri ce ne-au adus durere? Să mai încercăm să iubim fără ca să ne mai gândim că doare, să încercăm să nu comparăm o persoană cu alta şi cu unele situaţii care ţi se par că se repetă? Doar să ne lăsăm duşi de clipa prezentului care contează cel mai mult. Doar să încercăm să ne regăsim în lucruri mici, care pot avea o importanţă mare pentru noi atunci când nu ştim ce să facem. Ador nimicurile acestei vieţi şi toate câte s-au întâmplat în ea, fiindcă doar aşa realizez că am trăit şi cunosc adevăratul gust al vieţii.

Gânduri pierdute în umbra soarelui

Am încercat să uit de tot ce mă apăsa şi nu mă lăsa să dorm şi am reuşit. Am crezut că e greu, dar s-a adeverit să fie foarte uşor. Doar trebuia să nu mai visez şi să nu mă gândesc la acea persoană. Doar atât? Se vor întreba alţii. Aşa cum m-am întrebat şi nu-mi venea să cred. A fost prea uşor şi nu îmi vine să cred că atâta timp am suferit fără un motiv intemeiat. Sau poate timpul a uitat de mine şi astfel m-am vindecat. Dar am rămas acuma pustie, fără gânduri, fără vise, fără vre-un scop sau vre-o dorinţă. Acuma simt că zilele trec fără nici un rost. Încerc în fiecare zii să fac câte ceva care să imprime timpul în acel lucru făcut şi să înţeleg cât timp s-a scurs. De parcă sunt în aşteptarea a ceva s-au a cuiva, dar totuşi nu mă grăbesc să aflu cine e persoana şi nici nu sunt curioasă dacă e el. Acel el, care a disparut din mintea şi dorinţele mele, pe care l-am confundat de atâtea ori cu alţii. Dar greşeam, el exista doar în mintea mea, e doar o fantezie iar ele nu au nici un loc în viaţa reală. Am fost îndrăgostită de o făptură ireală, de ceva ce era mai presus de mine, de ceva ce nu meritam. Dar acuma aceste concluzii nu mai au nici un rost. Prea mult am suferit, e timpul să aceept viaţa aşa cum e şi să nu mai lupt cu ea. Şi aşa e complicată deci nu trebuie şi mai mult să o complicăm cu unele lucruri care chair nu merită. M-am vindecat, dar am rămas pustie, dacă ar fii să aleg intre durere şi nimic, nici eu nu ştiu ce aş alege. De multe ori nici noi nu ştim ce dorim şi ce e mai bun pentru noi. E mai bine să lăsăm ca unele lucruri să decurgă de la sine fără ca să le forţăm sau să fie înfluenţate de dorinţele noastre, căci de multe ori nici noi nu ştim ce e bine pentru noi.