Întunericul

Am fost în grădina fericirii şi dragostei, însă am fost izgonită de acolo. Sunetul porţilor ce se închideau în urma mea   şi acuma mă mai urmareste, nu am să-l pot uita. Mai simt mirosul dragostei însă am uitat cum e sa fii fericită, de parcă nici nu am avut momente plăcute. Amintirile s-au şters asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Am mers pe cărarea durerii şi singurătăţii, unde spinii minunaţilor trandafiri îmi rupeau amintirile şi sufletul. Am mers aşa până am ajuns să nu mai am amintiri şi regrete, până a disparut durerea şi nu mă mai măcina singurătatea.

 Am intrat în întuneric unde nu se mai vede nimic, unde nimic nu mă mai atinge. De multe ori închideam ochii şi întunericul pătrundea în gândurile mele, acuma nu mai e nevoie să-i mai închid. Nimic nu mai doresc, nimic nu mai simt, la nimic nu mai visez şi mă simt de parcă tot timpul am fost aşa, de parcă nici nu am ştiut de aceste lucruri. Dacă de la început am crezut că e imposibil să uit acuma m-am convins că e posibil nu doar sa uit ci să-i fac şi pe alţii să uite. Acuma când nimic nu mă mai încurcă sunt liberă să fac ce doresc, să zbor să alerg să strig până îmi pierd vocea. În sfârşit m-am regasit şi am înţeles cine sunt eu cu adevărat. Însă mai sunt zile în care simt mirosul îmbătător al dragostei. Dar nu mă mai fascinează, nu mă mai îmbată şi  nu îmi mai pierd capul. Las această licoare plăcută pentru alţii care sunt mult mai demni şi care ştiu să o păstreze. Eu însă am fost izgonită din grădina dragostei şi am cuprins întunericul uitării şi eliberării.

Ultima amintire 1

Iarăşi plouă. Ca şi în acele  zile în care am fost în aşteptare. Îmi amintesc cum mă trezeam în fiecare dimineaţă şi zâmbeam. Îmi aminteam de promisiunile tale şi zâmbeam. Ziceam cum a fost posibil să te cred şi cum de am fost aşa de naivă? Cu trecerea zilelor, tu tot mai mult şi mai mult te îndepărtai de mine. În fiecare zi te pierdeam şi realizam că nimic nu e posibil din cele povestite şi visate. Am mai păşit pe o treaptă a vârstei mele fizice cu o tristeţe şi nostalgie am lăsat cei 26 de ani în urmă şi tu ai  rămas în acele amintiri.

   M-am trezit, dar nu doream să mă ridic din pat. Doream să mai stau culcată şi să nu mă trezesc la realitate. Oricum afară era un timp urât, urma să merg la serviciu, când cel mai bun remediu pentru aceste zile monotone şi sumbre e să stai sub plapumă şi să sorbi un lichid fierbinte. Dar nu e aşa cum dorim, de ar fi. Nimeni nu-ţi dă concediu medical dacă eşti bolnav spiritual.

Deci nu era nici o cale de scăpare. M-am uitat alene la ceasul de la mobil. Mă gândeam că mai e timp, până trebuie iarăşi să păşesc în realitate. Fugeam de realitate, fiindcă de cele mai multe ori ea nimic nu-mi oferea, nimic din cele dorite şi râvnite. Era o zi ca toate celelalte însă eu nu mai zâmbeam la gândul că ai dispărut şi toate au fost o minciună. Iar de cele mai multe ori zâmbeam la astfel de gânduri ca să nu încep să plâng. Gânduri, gânduri, de toate aceste lucruri uitam doar atunci când dormeam şi poate totuşi şi atuncea în visele mele mai apărea câte o umbră de al vedea, măcar atât. Mă rugam mult, scriam rugăciunile mele, parcă aşa eram sigură că ele vor fii auzite, că dacă nu sunt auzite în clipa în care le scriu vor fii citite mai apoi,  era ceva ce mă asigura că s-au făcut cunoscute. Scriam şi plângeam, dar totuşi speram, de multe ori îmi era frică să cer ceva, de parcă furam. Dar după am realizat că doar aşa mă eliberam de povara ce o purtam. Încet liniştea intra în inima mea dar nu sălăşluia mult  timp acolo fiindcă neliniştea şi dezamăgirea erau mai mari şi poate mai puternice. Sentimentele mele erau amestecate, de parcă cineva amesteca culorile trăirilor mele cu sentimentele ce mă bântuiau adesea.

 Zâmbetul era schimbat cu un bocet pe cinste, se schimba dispoziţia în fiece clipă. Era o tortură curată, e adevărat că cea mai rea pedeapsă vine din partea noastră. Eu îmi provocam chinuri insuportabile. Erau zile când mă calmam, însă după cădeam jos la pămân şi simţeam cum gravitaţia nu mă lasă să mă ridic. În acele clipe doream să iau foarfeca şi să tai firele invizibile ce mă trăgeau în jos, dar nu reuşeam. Ploaia alene aluneca pe sticla geamului, iar eu încercam să alung de la mine gândurile ce mă sufocau. Şi brusc firul gândurilor mele a fost interupt de un zgomot...era telefonul. 

                                                                   (va urma)

Amintiri

Amintirile îmi străpung inima, asemenea unor spini din oţel. Dar totuşi nu am cedat. Îmi mai amintesc de tine, chiar de  mă doare. Se zice că toate în viaţa noastră au rostul său, chiar şi atunci când cunoaştem o persoană, e cu un scop.  Poate acea persoană ne ajută să ne regăsim, să ne completăm golurile, sau ne ajută să dorim să tindem şi mai mult spre perfecţiune. Însă eu cred că întâlnim anumite persoane pentru a da valoare vieţii noastre, ca să avem pentru cine trăi şi viaţa să pară mult mai uşoară şi  poate mai interesantă. Însă pe tine te-am întâlnit cu alt scop, ca eu în sfârşit să înţeleg că dragoste pentru mine pe acest pămân nu există. La fel de la tine urma să învăţ alte lucruri ce ţin de viaţă. Să nu am încredere în nimeni, să nu-mi fie milă de nimeni şi să fiu dură. Că totul în viaţă se măsoară în cifre. Dar în toate acestea se pierd adevăratele valori ale umanităţii. Atât ai învăţat dar şi  mai mult urma să înveţi. Să înveţi să mă iubeşti, să înveţi să ai încredere în mine. De prima etapă ai trecut cu succes şi anume etapa de recunoaştere, însa mai departe nu ai reuşit. Până acuma toate promisiunile tale  le am scrise pe inima mea cu lacrimi de sânge. Promisiuni care dor până acuma şi vor mai durea.

 Însă nu toţi pe caţi i-am cunoscut au apărut în viaţa mea pentru  a o  colora cu un zâmbet dulce, adeseori fals. Dar oare cum să ne dăm seama, de cine să ne ferim şi pe cine să-l acceptăm? Nu ai cum fiindcă de multe ori m-am convins că mulţi joacă teatru şi foarte bine. Însă cu sau fără voie, unii  izbutesc să intre în inima noastră. Intră şi te pustiesc, lasă în schimb: minciuni, dezamăgire, disperare, durere şi un gol,  un gol ce nu poate fii umplut nici  cu dragostea celor dragi şi apropiaţi, un gol lăsat de un străin.
   Totuşi, eu cred că trebuie să ne ferim de străini, fiindcă sufletul unui străin e ca şi o stea ascunsă sau  un  ţărm nedescoperit.
   Dacă cu ceva timp în urmă adoram să cunsc oameni noi, după ce te-am cunoscut pe tine detest să mai descoper şi alte persoane. Toţi au faţa ta, vorbesc ca şi tine şi mă abordează la fel.  Atunci nu are nici un rost, nu se merită să sufăr şi să-i compar cu tine pe alţii, poate ei nu sunt aşa şi nu merită aceasta. Încerc să te urăsc dar nimic nu iesă, atunci când iubeşti pe cineva cu toată inima ta nu e posibil după să-l urăşti. Dar totuşi renunţ la gândul de a te mai vedea. De şi de multe ori doresc să te mai visez şi mă gândesc ore în şir la tine, dar  tot nu apari. Până şi  visele mele nu mai doresc să-mi dea motiv să sufar, fiindcă ele ştiu că dacă iarăşi ai să apari în ele înseamnă că ai să apari şi în viaţa mea reală. Deci până şi ele te resping şi nu te lasă să mă mai răneşti. Mai plâng în  taină, adânc în sufletul meu, după pierderea mea, port  doliu în continuu şi mă rog ca să fiu auzită. Cândva mi-ai fost străin şi pentru alţii aşa vei rămâne, însă nu  pentru mine, fiindcă doar eu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine.
  

Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.

Iarăşi mă înşel

Toate sunt date uitării, parcă a trecut suficient timp, dar totuşi parcă mai lipseşte un  pic,  înca un pic, ca totul să fie uitat definitiv. Râd în sinea mea fiindcă ştiu că singură mă înşel, dar oare de ce o mai fac? Când ştiu că totuşi ceva va mai rămâne, va rămâne până voi dispărea eu. Adânc în subconştientul meu şi va ieşi la suprafaţă cu prima ocazie, cu primul lucru ce îmi va aduce aminte de tine.
Singură încerc să mă vindec de virusul dragostei ce poartă chipul tău. Şi când cred că te-am uitat, atuncea realizez că îmi aduc aminte te tine. Oare de ce nu te pot uita? Când şi tu şi amintirile despre tine mă fac să sufăr. Nu înţeleg de ce eu continui ceea ce ai început tu? Doresc să uit până şi cele mai plăcute momente, cele mai dulci  vorbe, numele tău, chipul tău şi tot ce-mi poate aminti de tine.

 Dar sunt conştientă că nu e posibil, fiindcă tot timpul dau de ceva ce-mi aduce aminte de tine, poate aud din greşeală numele tău, dulcele tău nume. Sau pot să-mi amintesc de tine când sunt singură, când ma culc şi simt frigul de sub plapumă. Chiar şi acuma scriu fiindcă mi-am adus aminte de tine. În astfel de circumstanţe cum am să te pot uita, nici eu nu ştiu. Se zice, că e greu să pătrundă cineva în inima cuiva, însă e şi mai greu să scoţi pe cineva de acolo. Încerc să mă vindec de tine, dar eşti ca şi o boală ce nu are tratament, încerc dar poate nu mă stărui suficient, poate pun prea mult suflet  până şi  în amintirile legate de tine. Sunt incurabilă şi slăbită de toate şi poate nu mai doresc să lupt fiindcă ştiu că tot ce realizez în câteva luni se ruinează cu primul gând legat de tine.

O stea

Deseori mă uit la stele şi doresc să fiu alăturea de ele. Să cuprind cu privirea tot pământul. Şi într-o zi să îmi vină să mă apropii mai mult de el. Oamenii să se uite la mine şi să mă creadă o stea căzătoare. Şi astfel să-mi şoptească dorinţele sale mie. Cât de mult aş dori să le pot împlini, dar sunt conştientă că nu e posibil. Iar oamenii de cele mai multe ori au cele mai minunate dorinţe şi vise. Dar cui îi pasă de dorinţele altora, poate doar persoanelol dragi care ar dori să ne vadă fericiţi, dar sunt sigură că nici într-un caz nu unui străin. Dar ştiu, că până să ajung ca să fiu alăturea de stele mai trebuie să visez mult. Ca să-i pot înţelege şi să-i ajut pe alţii singură trebuie să trec prin multe. Dar totuşi  doar visele ne mai ajută să trecem prin toate şi să credem că poate fii mult mai bine. Deci visaţi şi speraţi căci niciodată nu se ştie ce îţi poate aduce ziua de mâine. 

În căutarea dragostei

Sunt rătăcită asemenea unui călător. Nu am o hartă după care să mă ghidez şi nici nu ştiu când va lua sfârşit călătoria mea, dar măcar de un lucru sunt sigură, ştiu ce caut. Am parcurs deja o cale lungă în cautarea celui mai frumos şi divin lucru care a fost lăsat pe pămând de către Creaturul nostru şi anume dragostea. Dragostea un izvor plin de fericire şi de tandreţe, care dă sens veții noastre și ne face să mergem înainte, indiferent de greutățile și obstacolele pe care le întîlnim. Brusc o persoană străină devine cea mai apropiată şi dragă fiinţă. Stau şi mă gândesc că poate totuşi nu caut ceea ce trebuie, poate nu trebuie să caut dragostea ci persoana potrivită care e aptă să iubească fără regrete sau vre-un interes, fără ca să îmbrace diverse măşti pentru a-şi ascunde adevărata faţă. Eu cred că e mai bine să fii tu, decât peste un timp să dezamăgeşti persoana dragă. Multe cuvinte ameţitoare spune acel ce doreşte să pară îndrăgostit, însă acel îndrăgostit cu devărat multe lucruri le tace. Căci ştie că în dragoste mai mult contează faptele nu vorbele. Peste un moment dat m-am oprit...dar după roţile uzate iarăşi au început să se mişte. Mai întâi încet şi după au  prins viteză. Am început să gust iarăşi din ceea ce nu demult îmi aducea tristeţea. Viaţa merge înainte, iar un călător niciodată nu trebuie să se oprească, cât de greu nu ar fii, până nu ajunge la punctul destinaţiei.