Reflecţia durerii a XI a parte

Ea visa dulce, toate gândurile plecase de la ea, o amorţire plăcută îi învălui corpul. Era bine când nu visa, se odihnea mult mai bine, în unele cazuri şi visele pot fii obositoare. Liniştea o înconjurase, acea linişte care îi lipsea nespus de mult. Merita din plin, liniştea şi poate  chiar singurătatea. Înainte de a începe totul era conştientă că nimeni nu o poate iubi şi acuma nu înţelege de ce îl crezuse pe el. Dar abandonase întrebările, de cele mai multe ori e mai bine să nu primeşti răspunsuri la unele întrebări. La ce bun să le mai primeşti dacă aceasta nimic nu schimbă, nu întorc ceva înapoi, nu te eliberează de vină, nu îţi şterg amintirile. Amintiri ce trebuiau şterse, dar nu pe toate, câteva totuşi dorea să le păstreze, acolo undeva adânc şi departe de inima ei. Se ridicase din pat, această atmosferă o deprima fiindcă se asocia cu acea atmosferă din trecutul ei sumbru. Tot răul se sfărşea aici tot timpul, era readusă la viaţa sa plictisitoare iar şi iar, aici. Parcă îi era a doua casă, locul unde îi tratau trupul dar nu şi sufletul. Îşi trecuse mâna prin par, s-a uitat în jur, a coborât încet picioarele jos, a încălţat încet şlapii, s-a uitat la ceas, nu a aţipit pentru mult timp. Se spijinise de pat cu o mână, se mai simţea slăbită, se mai ţinea de ceva ca să meargă, a pus mâinele pe pereţi a ajuns la uşă, dorea să iasă din această strânsoare, din acest spaţiu lipsit de viaţă. A ieşit pe hol ţinânduse de perete, era slabită fiindă calmantele îşi mai făceau efectul. A ieşit încet, mîinele se sprijineau de peretele rece, picioare se impleticeau, dar nu era genul care să se dea bătută. Mergea încet, dar sigur, încerca să ajungă undeva, mâinele îi alunecau, dar nu ceda. El tocmai ieşise din cabinetul medicului, o zărise pe ea pe hol, a rămas uimit nu ştia cum să reacţioneze. Dar a văzut că e slabită rău măcar acuma să nu o abandoneze, s-a apropiat de ea, o spriginise, ea a simţit cum ceva o ridică în sus, era placut să simtă un sprijin.

 -         Mulţumesc, pentru ajutor.

-         Eu cred că tu trebuie să fii în pat nu pe hol. Ea amorţise. I se părea că mai visează, acea voce semăna cu vocea lui. A întors capul şi a văzut chipul lui, picioarele parcă dispăruse, bine că o ţinea el.

-         Îţi mulţumesc, dar mă descurc. De această dată a rămas în picioare, chiar de era alăturea. El o apucase mai bine, căldura mâinelor lui era atat de placută şi dragă. Închise ochii fiindcă simţea că ameţeşte.

-         Hai că te ajut să mergi pănă la salon.

-         Ameţesc, zise ea fără jenă, nu cred că pot merge. 

El o luase în braţe, ea a pus capul pe umărul lui, acuma nimic nu o mai neliniştea. Acea caldură era atât de placută în cât nu mai dorea să se gândească la ceva rău şi neplacut, îşi închipuise cum un înger o duce în braţe. A ajuns iarăşi în acea prinsoare, de unde evadase de câteva clipe, tot el o aducea aici de fiecare dată. O puse încet pe pat dar ea nu dorea să se rupă de la acea căldură, însă nimic nu mai putea să facă. Iarăşi întrebările au apărut în capul ei, se gândea dacă răspunsurile mai au vre-un rost şi dacă îi va aduce liniştea, căci ştia că toate au timpul său iar acel timp e trecut. Îl privea nu îi venea să creadă, îşi vedea imaginea în ochii lui, dar era ceva de moment o iluzie o fericire de o clipă, ce se va nărui cu plecarea lui. Atâtea, cândva, dorea să-i spună, iar acuma despre atâtea ar dori să tacă.

-         Te simţi mai bine? A rupt el tăcerea.

-         Mult mai bine, dacă compari cu unele momente şi mult mai rău dacă compari cu altele, tu la care te referi?

-         În general.

-         Aceeptabil, dacă era mai bine nu mă deranja. Era o discuţie seacă se vedea că ea nu prea are chef să vorbească acuma, însă nici nu dorea ca el să plece. Tăcerea îi tăia auzul, parcă o sufoca. Nu putea să tacă chiar de ştia că iarăşi îi va fii rău, trebuia să întrebe dacă nu o făcea simţea că se  va sufoca.

Lămâi

Storc lămâia de suc şi această licoare încet alunecă pe gâtul meu. Aşa fac în fiecare dimineaţă, cred că  singură mă antrenez pentru această viaţă care ne oferă numai lămâi. M-am obişnuit cu acest gust, iau o doză de acreală dimineaţa ca poate pe parcursul zilei să scap de ea, mai bine pe toată să o iau şi să nu mai aştept altceva mult mai acru. Sunt pregătită, chiar funcţionează aceasta realizez în fiecare zii. Chipul din oglindă astăzi  nu doreşte să-mi mai zâmbească, oare ce am mai făcut iarăşi? Dar lasă îi va trece, doar toate sunt trecătore. Astăzi chiar m-am trezit de dimineaţa cu dispoziţie şi cu o sete de a trăi şi de a merge înainte indiferent de greutăţi, obstacole de eşecuri. Când cazi te ridici te scuturi şi mergi înainte. De multe ori nu trebuie să aşteptăm cineva să ne ridice, trebuie noi singuri să fim suficient de puternici ca să facem acest lucru. Aşa şi eu îmi continui calea fără vre-o speranţă de a fii ajutată sau înţeleasă, la ce bun să ies din propria carapace când nu are nici un rost, cui îi place de mine mă acceptă şi aşa. Îmi trec mâna peste faţă ca să simt măcar ceva cald şi plăcut în această viaţa, zâmbesc în sinea mea şi zic că trebuie să ascund tot ce mă frământă şi să mă învăţ să zâmbesc fals, măcar pentru cei dragi. La ce bun lor să le fac rău, când mă iubesc, e suficient că eu singură îmi fac rău, singură mă minţesc. Vor trece, doar toate trec, oricum este cineva, la care ar trebuie să-i dăruiesc o plecăciune şi un sincer mulţumesc fiindcă ma ajută să merg pe acest drum îngust şi aceasta indiferent dacă greşesc sau sunt perfectă sau imperfectă. Cred că în viaţa mea am avut parte de multe lămâi, mierea am preferat să io dau  la alţii, însă cred că e timul să ma gândesc şi la mine, chiar de sună a egoism şi nu e bine, însă cum am să mă învăţ să iubesc aproapele ca pe mine însămi când nici pe mine nu mă pot iubi.

Reflecţia durerii a X a parte

-      -   Luaţi un loc, vă rog. El s-a aşezat dar nu avea nici o stare, ştia că ceva se întâmplase dar nu ştia cât de grav este. Se frământa, nu avea linişte, aceasta se citea pe chipul lui agitat.   

-         -Aş dori să ştiu ce s-a întâmplat, eu vorbeam cu ea la telefon şi brusc am auzi un zgomot puternic?

-         -Deci, doamna, a avut un atac de cord, la vârsta ei aceast e foarte grav, parcă brusc a îmbătrânit inima ei, sau mai bine zis toate s-au adunat în acelaş timp şi ea nu a mai rezistat. Ea are nevoie de linişte şi sprijin, nimic, mă auziţi nimic nu trebuie să-i tulbure liniştea. Eu nu ştiu ce a emoţionat-o pe ea aşa de tare când aţi discutat, dar vă rog să nu mai discutaţi depre ce aţi discutat.  El nu ştia ce să zică, cunoştea foarte bine adevărul, ştia din ce motiv toate acestea s-au întâmplat.

-         Eu cred că ştiu care e motivul, dar nu am bănuit că poate fii atât de grav.

-         Aş dori să-l cunosc şi eu de şi e o chestie personală.

-         Cu câteva luni în urmă, noi eram un cuplu fericit, plini de viaţă şi dragoste. Totul mergea bine şi nu ne gândeam că se poate întâpla ceva rău, nu gândeam că poate să apară ceva ce ne va spulbera bucuria şi ne va aduce tristeţe. Dar s-a întâmplat ceva pentru ce eu nu am fost pregătit, din dragostea noastră trebuia să se nască ceva, frumos. Când mi-a dat vestea, ea a fost nespus de fericită şi încântată. Eu însă nu eram pregătit, prea repede totul s-a petrecut  prea repede nici nu am reuşi să gust bine din viaţă. I-am împărtaşit şi ei aceste gânduri, s-a întristat fiindcă era încântată şi dorea nespus de mult să aibă un copil, zicea că dragostea lor nu putea face un lucru mai minunat. Eu însă am insistat să scape de acea mică fiinţă care era ca şi un nor negru pentru relaţia noastră. Ea a renunţat a zis că nu e nevoie să rămân cu ea, poate nici să nu mai vorbeasc cu ea însă să păstreze copilul. Eu însă am insistat să scape de mica creatură, aşa de mult am insistat în cât a cedat nervos şi a făcut ceea ce doream eu. Stresul o doborâse la fel şi pierderea micei fiinţe a favorizat la agravarea stării, prea multe se abatuse peste ea într-o scurtă perioadă. 

  Eu am rămas indiferen, credeam că totuşi e mai bine aşa. Mă înteresa doar ce va fii cu viaţa mea dar nu cu a ei. În acele zile parcă am înţeles că eu pe ea nu o iubeam, simţeam ceva dar nu ştiu ce era, poate mă ataşasem de ea, mă simţeam bine în prezenţa ei, puteam să fiu cine sunt şi ştiu că nu am să fiu condamnat, discutam despre orice, era deschisă la lucruri noi, eram mai diferită decât celelate femei pe care le cunoscusem, era mai ciudată.  Felul ei de a fii mi-a plăcut, dar totuşi aceasta nu poate fii numită drgoste. Am simţit cum totul se strânge în sinea mea când am înţeles care e adevărul despre ceea ce era între noi şi cum eram egoist în acea perioadă ea nici nu reuşise să iasă din spital şi eu i-am spus că totu s-a sfârşit între noi şi că nici nu a fost dragoste ci doar o iluzie, un mit. Aceasta i-a făcut rău, dar nu-mi păsa. A trecut o lună în care nu o mai văzusem, nu mai vorbisem cu ea, dar nu puteam să înţeleg de ce mă mai gândesc la ea.

Ceva simţeam că nu-mi ajunge şi de obicei noi preţuim doar după ce pierdem, de aceasta mam convins şi eu. Am avut mult timp la dispoziţie şi am înţeles că nu pot mult timp să stau departe de ea, că aş dori măcar să discut cu ea, să aflu ce mai face şi cum se simte. Treptat am realizat că am pierdut o parte din viaţa mea, ceva foarte important, că ea totuşi era o parte din viaţa mea. O sunam, îmi era suficient doar să-i aud vocea şi după închideam. Am înţeles că am fost egoist şi nu am procedat corect. Dar de multe ori realizăm unele lucruri prea târziu. De aia o sunam şi închideam, am înţeles că acest lucru o irită, înţelegeam după vocea ei şi nu mai doream să sufere, de aceea i-am răspus şi aceasta a provocat tot ce s-a întâmplat acuma.

-         Înteresantă poveste cu sfârşit tragic, pentru ea şi pentru tine. Acuma sper că înţelegi că nu poţi să o mai deranjezi. Că aceasta nu îi face bine, e timpul să te gândeşti şi la ea, ea ţi-a respectat decizia, acuma ce mai doreşti, nu o mai hărţui. Aceasta e obligatoriu, e slabită are nevoie de repau chiar nu ar mai avea nevoie să mai simtă la moment ceva emoţiile, nu-i fac bine nici emoţiile pozitive şi nici negative. Deci va trebui să vă rog să vă retrageţi şi să contactaţi pe cineva din rudele ei, ca să vină.

-         Înţeleg, dar aş puteam măcar să vă sun să văd cum se simte?

-         Sigur, când doriţi. El se ridicase înţelegea că nu mai avea ce să caute aici şi că nu mai avea voie nici pe ea să o deranjeze.

O căldură plăcută

Când se lasă seara, eu plimbu ochii  pe rândurile scrise de tine. Cuvintele tale asemenea unor fluturi viu coloraţi întră în capul meu în sufletul meu şi mă sfâşie, din interior. Parcă ar sfâşia lanţurile ce  îmi ţin sufletul legat, sufletul ce doreşte să fie liber şi să zboare sus spre stele. Cuvintele tale îmi sunt călăuză, fac aşa ca să nu mă rătăcesc prin mulţimea de sentimente şi trăiri. De şi nu te-am văzut pe viu parcă te cunosc o eternitate, o eternitate în care dainuieşte misterul şi pasiunea, dragostea şi tristeţea, liniştea şi agitaţia. Mă regăsesc în rândurile tale, gust din cele mai minunate sentimente, căci ele sunt descrise foarte bine în tot ce scrii. Când nu mai pot visa recitesc iar şi iar cele scrise de tine şi adorm mai repede, caci liniştea se cuibăreşte în  sufletul meu, o căldură plăcută curge prin vene şi o muzică divină îmi inundă auzul. E minunat să vizitez lumea visurilor tale şi să descoper un izvor de bunătate, fericire, dragoste şi răbdare. Pe măsura ce dai tu nu pierzi dar recuperezi mult mai mult, fiindcă ai de unde şi anume din adâncul sufletului tău şi din plăcerea de a face ceva bun şi de a ştii că cei de alăturea sunt fericiţi. Ai putea să faci chiar şi imposibilul pentru cei dragi ţie, chiar de nu fac parte din familie.
  E un lucru rar dar minunat, aceasta dovedeşte că totuşi omenirea mai poate fii salvată, doar trebuie să dorin şi să întindem o mână la timpul potrivit spre cei care au nevoie de susţinere. E prea scurtă seara că să depăn atâtea rânduri şi e prea mică foaia ca să le înşir pe toate, însă indiferent de aceasta eu ştiu cât de mare e sufletul ce-l porţi în tine. Încet mă cufund în lumea viselor, cu ajutorul acelei călduri plăcute şi încerc să învăţ de la tine să fiu mai bună, mai puternică şi mai minunată. Adorm cu aceste gânduri bune şi înţeleg că o faptă bună trebuie mai întâi de toate să înceapă cu o intenţie bună, cu un gând bun şi o dorinţă de a primi un zâmbet drept mulţumire pentru ajutor, chiar dacă acel cineva poate fii un necunoscut.

Pe cealaltă parte a oglinzii

Mă apropii de sticla ce este acoperită cu o pulbere argintie pe cealaltă parte, mă privesc în ea şi înţeleg că sunt captivă şi acolo. Se zice că în oglindă totul e  invers, deci am multe  de învăţat de la fiinţa ce traieşte pe cealaltă parte a acestui disc. În această lume eu sunt tristă aş dori să fac schimb cu ea, dacă eu sunt tristă ea trebuie să fie veselă doar totul e invers. Aş dori să mă înveţe să zâmbesc să fiu veselă şi nepăsătoare. O rog să facem schimb măcar pentru o zii ca să înţeleg cum e  să fii vie, veselă şi să ai parte doar de lucruri minunate. Ma privit uimită, însă a acceptat. Am ascultat cu atenţie ce mi-a zis şi după am făcut schimbul. Totul era la fel în lumea ei ca şi la mine, nimic nou nimic diferin însă eu mă simţeam altfel. De şi anturajul era la fel lumea era alta. Toţi zâmbeau, erau fericiţi, sănătoşi şi avea parte doar de lucruri minunate. Mă simţeam bine în preajma acestor oameni şi acest lucru poate fii chiar molipsitor. Am încercat să învăţ de la ei să zâmbesc şi total să mă eliberez de tot ce îmi apasă sufletul. De la îceput nu reuşeam însă treptat tot aceasta  a început să prindă contur şi s-a adeverit să nu fie atât de greu. Am înţeles că dispoziţia noastrănu depinde doar de ceea ce  facem noi dar şi de cei care te înconjoară, de cei care gândesc pozitiv şi te încurajează şi pe tine. Când eşti susţinut de cineva e mult mai uşor să treci peste toate greutăţile ce îţi oferă viaţa. Acolo pe cealaltă parte am întâlnit astfel de oameni, însă şi în viaţa reală am parte de astfel de oameni. La care îi pasă de viaţa mea, care mă fac să zâmbesc fiindcă doresc ca să fiu fericită, oameni care îmi trimit gândurile sale bune prin diverse metode şi mă fac să mă simt cineva. Începeam să le duc dorul. 

  Aş schimba această lume perfectă doar pe acei oameni caruia iî pasă de mine şi care mă iubesc. Trecuse acea zii plină de emoţii pozitive în care am învăţat să fiu şi eu mai bună, căci am realizat că şi de noi multe depind şi trebuie să încercăm să schimbăm lumea începând cu noi. Mam apropiat de poarta de trecere, am văzut acea tânâră, în ochii ei se citea tristeţea, această imagine îmi rupea inima. Mam gândit  că de multe ori o făceam şi pe ea să se simtă aşa atunci când mă vede tristă. Am decis să zâmbesc mai des pentru ea, ca să înţeleagă că mam schimbat şi că datorită dragostei ce o au alţii pentru mine merită să sufăr şi să trec prin greutăţi doar ca să-i bucur pe ei cu prezenţa mea şi cu zâmbetul meu ce-l ascundeam prea mult timp. Acuma am să încerc să aduc mai multă lumină în viaţa altora, fiindcă orice schimbare totuşi trebuie începută doar cu noi.

Reflecţia durerii a VIII a parte

-         Alo, zise ea mai îndesat, puteţi să vorbiti nimic nu se va întâmpla, sunt dispusă să vă ascult fără ca să vă acuz de ceva. Era tipic pentru ea, să-i asculte pe alţii, să cunoască suferinţa celor apropiaţi.

-         Salut. Parcă vibraţia persoane care o sunase trecuse prin ea, a început să tremure, iar telefonul a fost eliberat din strânsoarea degetelor ei, a fost lăsat să zboare în liberă cădere.

-         Alo, alo. Însă doar se auzise un zgomot puternic şi după o tăcere asurzitoare. El înţelese că ceva se petrece cu ea. Ea repede a ridicat telefonul l-a aruncat în geantă şi a început să alerge fără oprire de parcă îcerca să fugă de amintirile sale. Nimic nu mai auzea în jur, totul parcă murise doar mai auzea inima ei care îşi accelerase activitatea. 

 Nu mai putea respira, obosise se spriginise de un copac şi duse mâna la piept, privea în jos şi respira din greu de parcă nu mai avea aer: “ El, a fost,” doar mai suna în capul ei. Treptat a început să alunece în jos doar copacul îi mai era sprigin. Ţinea mâna pe piept ca inima să nu iasă de acolo, ştia că mai are nevoie de ea. A încercat să stoarcă o lacrimă din ea pentru a se mai uşura dar nu putea. Totul în jur se amestecase, toate culorile, sentimentele, gândurile.

Era fericită şi nefericită în acelaş timp, nu mai ştia ce doreşte, ca el să plece sau iarăşi să apară în viaţa ei. Dar la ce bun, la ce bun mai spera când el îi spuse clar că nu mai are nevoie de ea, ca ea a fost ceva care făcea ca timpul sa treacă mai repede? Cu o mâna pe piept şi una pe frunte parcă încerca să se stăpânească fizic şi spiritual. Tremura simţea cum corpul nu îi mai aparţine, acuma total era ghidată de sentimentele sale, de stările pe care le avea atunci când era cu el şi acele stări care erau atunci când s-a hotărât să nu dea unei fiinţe mici şi divine să guste din această viaţă. Nici ea nu ştia ce simţea era mai mult supărată sau din contra fericită că el nu a uitat de ea că o mai căuta. Dar de un singur lucru a uitat, că ea trebuia să îndepărteze din viaţa ei stresul şi durerea. Tristeţea, bucuria ce mai contează acuma era mai mult curioasă decât fericită. Dorea să vadă cu ce se mai poate sfârşi şi acest început, ce mai poate dori şi cum de a avut curaj să o mai caute, după ce a avut curaj să  renunţe la o fiinţă scumpă şi dragă. Parcă plutea nu mai simţea realitatea şi visul. Total se detaşase de tot ce o înconjura nimic nu mai simţea de parcă în sfârşit a primit liniştea mult aşteptată. Corpul ei se prabuşise pe pământ de parcă era lipsit de suflet. 

  Întunericul o înconjurase, mai auzea doar bătăile inimii ce îi sunau în urechi, erau asemenea unor roţi de tren ce îşi accelera viteza fiindcă era în întârziere. Parcă a încercat să se ridice în picioare însă nu ştia ce ascunde întunericul şi îi era frică să nu cadă înapoi deci era mai bine dacă stătea unde era. Frica total îi cuprinse fiinţa şi nu o lăsa nici o clipă din prinsoarea sa. A început încet să-şi mişte mânile şi picioarele de parcă dorea să se convingă că sunt la loc, era surprinsă când a înţeles că întunericul nu ascunde nimic rău de şi părea foarte dens. S-a ridicat în picioare şi doar a văzut cum deasupra ei a apărut o lumină puternică. O dureau ochii parcă încerca să înţeleagă ce ascundea acea lumină dar era prea puternică ca să desluşească ce ascundea ea. 

 Doar a văzut doi ochi ce aveau un albastru liniştitor ce te facea total să te calmezi şi să doreşti tot timpul să-i priveşti. Pe când a ieşit la lumină a realizat că era în spital, a fost adusă cu ambulanţa. 

Reflecţia durerii a IX a parte

-         Unde sunt? A încercat ea să se ridice de pe pat.

-         Staţi calmă, aţi avut un atac de cord, acuma starea dumneavoastra e mai bună însă totuşi e indicat repaus la pat câteva zile. Am văzut că nu demult aţi mai fost internată. Deci ştiţi despre ce e vorba, vă daţi seama că trebuie să vă păstraţi calmul căci inima vă este slabită şi nu prea puteţi face faţă la unele lucruri cum ar fii stresul sau problemele. V-am găsit lângă un copac, am găsit mobilul şi am văzut ce număr ultimul va apelat şi am anunţat persoana cu acest număr că sunteţi în spital şi să vină, căci bănuiesc că e o persoană cunoscută. După el a încercat să o mai sune dar nu cu număr ascuns. Medicul a zis toate acestea ca să vadă reacţia ei, să înţeleagă dacă acea persoană e vinovată de ce s-a întâmplat sau acea persoană e cunoscută şi poate să vină să vadă ce e cu ea sau să-i anunţe măcar rudele. Ea doar a coborât privirea, nimic nu a zis, nu a reacţionat.

-         Deci să înţeleg că o cunoaşteţi pe această persoană.

-         Da, a zis ea şi şi-a aranjat şuviţa de păr după ureche. Mai tremura fiindcă ştia că el va veni şi poate să se agraveze starea ei, dar nu dorea să arate acest lucru.

-         Bine, eu am să mă retrag, pănă ce nu permit nimănui să vă viziteze, fără acordul dumneavoastră şi după mai vedem ce va fii.

-         Faceţi cum ştiţi mai bine, eu cred că ar trebui să dorm un pic. Ce ţine de perfuzie e obligatoriu, acuma dacă mi-am revenit?

-         Cred că nu aveţi de ales. Sunteţi prea slăbită şi cred că nici pofta de mâncare nu prea aveţi.

-         Da, aceasta aşa e.

-         Deci dacă nu doriţi binevol o veţi primi forţat. Să vă stăruiţi să nu vă forţaţi şi să vă gândiţi doar la lucruri plăcute, măcar acuma cât sunteţi în spital. Ea încerca din răsputeri dar tot timpul ceva din viaţa reală o făcea să nu să se mai gândească la ceva plăcut. 

  A încercat să se facă ghem aşa cum obişnuia să facă acasă când era mică şi dormea singură când mama nu era cu ea. De obicei era obişnuită să doarmă pe pieptul mamei ei, îi placea să o simtă aproape, să simtă căldura fiinţei dragi. Brusc aceste gânduri din copilărie au adus-o la altă persoană dragă pe pieptul căruia a dormit şi a visat dulce. Era o căldură placută ce îi învăluia tot corpul şi o făcea să se simtă în siguranţă. Simţea că este răsfăţată şi iubită, încerca tot timpul să imprime pe pielea sa acea caldură ca atunci când el nu va fii aproape ea să-şi amintească de el să-i simtă prezenţa.

 Era bolnavă după el, după tot ce îl lega de el, ce simţea pentru el, el pentru ea era asemenea aerului, fără care sigur nu poate trăi. Închise ochii şi îşi imaginase că şi el e culcat alăturea de ea şi o cuprinde, parcă simţea cum o căldură plăcută îi străbate tot corpul, o caldură ce o calma şi o facea să cadă într-un somn adânc. Strânse perna în braţe de parcă încerca să o stoarcă de vise plăcute. Se calmase a început încet să se relaxeze a eliberat perna, pe chipul ei se citea liniştea şi durerea parcă nici nu atinse acest trup fraget şi gingaş. 

               Între timp a apărut şi el, a mers în cabinetul medicului să afle ce s-a întâmplat cu ea, nu era el atât de indiferent cum părea sau dorea să pară.