Totalul afișărilor de pagină

luni, 19 decembrie 2011

Un nou început

O nouă zii o nouă posibilitate de a începe totu de la început. Dar oare de această dată doresc suficient de mult acest lucru sau poate doar iarăşi mă înşel? Doar timpul va arăta dacă tot ce doresc să fac eu acuma e bine sau nu. Încerc să adun toate puterile şi cel mai important să uit de toate. Oricum eu trăiesc în prezent nu în trecut deci trebuie în fiecare zi să tind spre ceva nou, ceva frumos, ceva minunat. M-am regăsit iar aceasta e cel mai important şi ce e cel mai înteresant că m-am regăsit în durerea altei persoane. Oare e posibil să mă înţeleagă cineva suficient de bine ca să ştie ce înseamnă adevarata dragoste şi ce înseamnă durerea? Încerc să ies la lumină, la acea lumină unde să nu-mi fie frică să arăt şi altora cum sunt. Poate nu sunt perfectă şi greşesc destul de mult însă nu trebuie să fiu plăcută oamenilor, dar trebuie să fiu plăcută Domnului. Mi-a fost ruşine de ceea ce am făcut şi am încercat să mă ascund, dar am realizat că aşa şi mai mult mă îndepărtam de  Cel ce mă poate iubi sincer. Am fost răpusă însă ştiu că tot timpul El mă va susţine şi tot timpul mă va aştepta cu braţele deschise. Oamenii nu sunt apţi să iubească după ce au fost răniţi şi trădaţi, El însă  poate să facă acest lucru fiindcă dragostea e mai mare decât ura şi tot timpul este loc pentru  iertare. Aş dori nespus de mult să fiu iarăşi ce am fost cândva, dar ştiu că nu e posibil însă mai ştiu că tot timpul mai am o ocazie să fiu mai bună decât am fost. Aş dori să mai pot iubi şi să nu-mi fie frică, fiindcă atunci când iubeşti pe cineva simţi cu adevărat viaţa. Totuşi mai sper că poate mâne în sfârşit va fii acea zi când iarăşi am să pot zâmbi iar amintirile vor ţine de prezent nu de trecut. E important să dorim acesta e primul pas, dar cel mai important e să avem pe cineva alăturea atunci când dorim să schimbăm ceva.
                                                                                    Dedicat amicului meu Stefan T.

duminică, 18 decembrie 2011

Puternic sau slab?

Toţi suntem diferiţi, de şi în spatele fiecăruia e o poveste tristă. Când trecem prin astfel de momente realizăm că toţi simţim la fel, doare la fel, plângem la fel, ne vindecăm la fel. Unii sunt mai puternici, alţii sunt mai slabi. Acei care sunt puternici repede işi revin şi continuie mai departe viaţa sa, mai au curaj să încerce şi să afle lucruri noi, chiar au curaj să mai facă ce au facut în trecut. Iar acei slabi greu se vindecă, greu depăşesc momentele dificile, trăiesc în trecut nu în prezent. Le este frică să mai încerce lucruri noi. Nu se mai încumetă să facă ceea ce au făcut în trecut fiindcă le este frică să mai sufere. Tu oare din ce categorie faci parte? Te închizi în sinea ta sau continui mai departe drumul aşa de parcă nimic nu  s-a întâmplat? Eu chiar nu ştiu să mă vindec repede şi tind să cred că dacă viaţa îţi dă o lecţie nu trebuie să o mai repeţi pentru ca să înţelegi cum stau lucrurile. Am învăţat să iubesc, dupa să pierd, după să sufăr, să  plang,  să iert, dar niciodată nu am să  învăţ să mă vindec. Sper într-o zi să găsesc leacul pentru durerea ce o mai port în inimă iar după eliberare să mai pot să am încredere în alţii. Viaţa merge înainte cu bune şi cu rele şi nu se opreşte atunci când îţi este rău sau doar doreşti să te retragi în umbră. Trebuie să rămân EU, indiferent de situaţie, încercări şi alte lucruri care încearcă din răsputeri să mă schimbe.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

O dorinţă

Mulţi au venit să  petreacă  această bătrână pe ultimul său drum. A depănat tot ghemul vieţii sale şi a sosit timpul să facă ultima cale spre veşnicie. În urma ei au rămas doar amintirile şi acele lucruri care mai scurtau singurătatea în serile răcoroase. Nimeni nu ştie ce ducea ea  a avut în inima ei sau  ce gânduri avea atunci când mai trăia, fiindcă a fost tăcută. Pământul puhav a devenit plapumă pentru corpul ei, dar nu şi pentru suflet. A ajuns acolo unde de multe ori se gândea că nu va ajunge fiindcă nu se credea perfectă şi era conştientă când greşea. Stătea în faţa Creatorului său şi nu-i venea să creadă că totuşi a meritat acest lucru, dar cine era ea ca să judece? A ridicat ochii, straiele sale vechi s-au schimbat cu straie noi. A căpătat acel chip care îl avea atunci, atunci când s-a îndrăgostit pentru prima şi ultima oară. Un nod îi stătea în gât, dorea să ceară ceva dar îi era ruşine, de şi toată viaţa ei nu a învăţat să ceară.
Dar totuşi a venit timpul să vorbească, în sfârşit să zică  ceea ce o frământa  de atâţea ani.
- Ai ceva să-mi zici?
- Ar fii ceva, dar e o dorinţă. A zis ea cu o voce înceată.
- Te ascult. Ea a înghiţit în sec, nu ştia cum să-şi formuleze gândul ca să fie înţeleasă corect. De şi nu prea era nevoie fiindcă El ştia ce dorea ea să spună şi ce o frământa, dar era mai bine dacă ea singură zicea acest lucru, astfel se elibera de o povară, o povară ce a purtato aproape o viaţă.
- Am ceva ce mă frământă de mult timp, de multe ori mă gândeam la această clipă şi ştiam exact ce să zic, dar îmi era frică ce ar fii urmat după. Iar după sigur că urma deznodământul al celei mai mari enigme din viaţa ei. A înghiţit în sec, se pregătea...
- Eu te ascult. A fost ea încurajată.
-Cred ca ştii despre ce va fii această discuţie sau mai corect ar fii să zic despre cine. Ştii că e discuţia despre el, despre acel pe ca l-am iubit enorm.
- Da, ştiu doar Eu tot timpul am fost alăturea de tine şi ţi-am citit în suflet, ştiu cât de mult te-a frământat despărţirea de el, dar totuşi ce dorinţă ai?
- Eu aş dori să ştiu ce sa întâmplat cu el după ce el a hotărât că a venit timpul să mergem pe căi separate?
- Bine ai să primeşti ceea ce doreşti, mai e ceva sau doar atât?
- Mai e.
- Ce, fata mea?
- Aş dori să ştiu ce a simţit pentru mine, dacă s-a gândit la mine după ce m-a părăsit şi dacă a fost măcar un singur cuvânt adevărat atuncea cânt discutam?
- Încerci să aflii ceea ce te-a frământat toată viaţa, te înţeleg, dar ţi-ai irosit viaţa în zadar pentru nimic, ai făcut dintru un lucru fără de valoare ceva valoros. Dar a fost alegerea ta. S-a întristat fiindcă a înţeles că până şi Creatorul i-a zis că el a fost o pierdere mare, cea mai mare pierdere din viaţa ei, era mai bine dacă păşea peste toate şi mergea înainte de parcă nici nu l-a întâlnit şi nimic nu a fost.
- Da îmi este frică, dar totuşi doresc nespus de mult să aflu răspunsurile la aceste întrebări. A primit ce a dorit. Iarăşi a apărut chipul lui în faţa ei. Dupa ultima discuţie care a fost : " Vorbim când vin acasă." Ea a văzut de ce el nu s-a mai întors şi de ce nu s-a mai ţinut de această promisiune. S-a întristat să vadă că a avut probleme şi foarte mari. După ce a scăpat de ele s-a întors la familia sa, la care ţinea enorm. La el s-a întors la fosta lui iubită, despre care i-a vorbit şi ei atuncea. Nu a fost fidelă, dar el închidea ochii, lui i-a fost important că ea era alăturea, a văzut şi ultimele clipe ale vieţii lui. Tristeţea i-a îmbrăcat chipul.
- Dar cum rămâne cu acele răspunsuri?
- El nu a ţinut la tine şi după ce a rupt legătura cu tine nu şi-a mai amintit de tine de promisiuni de cuvinte. Tu ai fost doar o persoană care a fost vânată. Când a primit ce a dorit şi-a pierdut interesul. Un junghi ar fii trecut prin inima ei daca mai avea inimă, dar gata a dispărut durerea, a rămas doar o amintire vagă despre ea.
Atâţea ani de aşteptare pentru a afla adevărul şi chiar nu mai ştia  ce doare mai mult să aştepţi sau să aflii adevărul până la capăt.
- Dar el acuma unde e?
- Acolo unde merită să fie. Acuma e timpul să pleci şi tu mai departe. Lasă toate grijele asupra Mea, fii liberă. O viaţă întreagă a alergat după fantoma dragostei sale, dar e bine că măcar acuma a găsit liniştea mult aşteptată. Alene a tras paşii după sine, se simţea mult mai bine fiindca a scapat de povara numita trup, sentimente, iubire, aşteptare şi durere.

duminică, 27 noiembrie 2011

Întunericul

Am fost în grădina fericirii şi dragostei, însă am fost izgonită de acolo. Sunetul porţilor ce se închideau în urma mea   şi acuma mă mai urmareste, nu am să-l pot uita. Mai simt mirosul dragostei însă am uitat cum e sa fii fericită, de parcă nici nu am avut momente plăcute. Amintirile s-au şters asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Am mers pe cărarea durerii şi singurătăţii, unde spinii minunaţilor trandafiri îmi rupeau amintirile şi sufletul. Am mers aşa până am ajuns să nu mai am amintiri şi regrete, până a disparut durerea şi nu mă mai măcina singurătatea.
 Am intrat în întuneric unde nu se mai vede nimic, unde nimic nu mă mai atinge. De multe ori închideam ochii şi întunericul pătrundea în gândurile mele, acuma nu mai e nevoie să-i mai închid. Nimic nu mai doresc, nimic nu mai simt, la nimic nu mai visez şi mă simt de parcă tot timpul am fost aşa, de parcă nici nu am ştiut de aceste lucruri. Dacă de la început am crezut că e imposibil să uit acuma m-am convins că e posibil nu doar sa uit ci să-i fac şi pe alţii să uite. Acuma când nimic nu mă mai încurcă sunt liberă să fac ce doresc, să zbor să alerg să strig până îmi pierd vocea. În sfârşit m-am regasit şi am înţeles cine sunt eu cu adevărat. Însă mai sunt zile în care simt mirosul îmbătător al dragostei. Dar nu mă mai fascinează, nu mă mai îmbată şi  nu îmi mai pierd capul. Las această licoare plăcută pentru alţii care sunt mult mai demni şi care ştiu să o păstreze. Eu însă am fost izgonită din grădina dragostei şi am cuprins întunericul uitării şi eliberării.

luni, 14 noiembrie 2011

Ultima amintire 1



Iarăşi plouă. Ca şi în acele  zile în care am fost în aşteptare. Îmi amintesc cum mă trezeam în fiecare dimineaţă şi zâmbeam. Îmi aminteam de promisiunile tale şi zâmbeam. Ziceam cum a fost posibil să te cred şi cum de am fost aşa de naivă? Cu trecerea zilelor, tu tot mai mult şi mai mult te îndepărtai de mine. În fiecare zi te pierdeam şi realizam că nimic nu e posibil din cele povestite şi visate. Am mai păşit pe o treaptă a vârstei mele fizice cu o tristeţe şi nostalgie am lăsat cei 26 de ani în urmă şi tu ai  rămas în acele amintiri.
   M-am trezit, dar nu doream să mă ridic din pat. Doream să mai stau culcată şi să nu mă trezesc la realitate. Oricum afară era un timp urât, urma să merg la serviciu, când cel mai bun remediu pentru aceste zile monotone şi sumbre e să stai sub plapumă şi să sorbi un lichid fierbinte. Dar nu e aşa cum dorim, de ar fi. Nimeni nu-ţi dă concediu medical dacă eşti bolnav spiritual.
Deci nu era nici o cale de scăpare. M-am uitat alene la ceasul de la mobil. Mă gândeam că mai e timp, până trebuie iarăşi să păşesc în realitate. Fugeam de realitate, fiindcă de cele mai multe ori ea nimic nu-mi oferea, nimic din cele dorite şi râvnite. Era o zi ca toate celelalte însă eu nu mai zâmbeam la gândul că ai dispărut şi toate au fost o minciună. Iar de cele mai multe ori zâmbeam la astfel de gânduri ca să nu încep să plâng. Gânduri, gânduri, de toate aceste lucruri uitam doar atunci când dormeam şi poate totuşi şi atuncea în visele mele mai apărea câte o umbră de al vedea, măcar atât. Mă rugam mult, scriam rugăciunile mele, parcă aşa eram sigură că ele vor fii auzite, că dacă nu sunt auzite în clipa în care le scriu vor fii citite mai apoi,  era ceva ce mă asigura că s-au făcut cunoscute. Scriam şi plângeam, dar totuşi speram, de multe ori îmi era frică să cer ceva, de parcă furam. Dar după am realizat că doar aşa mă eliberam de povara ce o purtam. Încet liniştea intra în inima mea dar nu sălăşluia mult  timp acolo fiindcă neliniştea şi dezamăgirea erau mai mari şi poate mai puternice. Sentimentele mele erau amestecate, de parcă cineva amesteca culorile trăirilor mele cu sentimentele ce mă bântuiau adesea.
 Zâmbetul era schimbat cu un bocet pe cinste, se schimba dispoziţia în fiece clipă. Era o tortură curată, e adevărat că cea mai rea pedeapsă vine din partea noastră. Eu îmi provocam chinuri insuportabile. Erau zile când mă calmam, însă după cădeam jos la pămân şi simţeam cum gravitaţia nu mă lasă să mă ridic. În acele clipe doream să iau foarfeca şi să tai firele invizibile ce mă trăgeau în jos, dar nu reuşeam. Ploaia alene aluneca pe sticla geamului, iar eu încercam să alung de la mine gândurile ce mă sufocau. Şi brusc firul gândurilor mele a fost interupt de un zgomot...era telefonul. 
                                                                   (va urma)

vineri, 11 noiembrie 2011

Amintiri

Amintirile îmi străpung inima, asemenea unor spini din oţel. Dar totuşi nu am cedat. Îmi mai amintesc de tine, chiar de  mă doare. Se zice că toate în viaţa noastră au rostul său, chiar şi atunci când cunoaştem o persoană, e cu un scop.  Poate acea persoană ne ajută să ne regăsim, să ne completăm golurile, sau ne ajută să dorim să tindem şi mai mult spre perfecţiune. Însă eu cred că întâlnim anumite persoane pentru a da valoare vieţii noastre, ca să avem pentru cine trăi şi viaţa să pară mult mai uşoară şi  poate mai interesantă. Însă pe tine te-am întâlnit cu alt scop, ca eu în sfârşit să înţeleg că dragoste pentru mine pe acest pămân nu există. La fel de la tine urma să învăţ alte lucruri ce ţin de viaţă. Să nu am încredere în nimeni, să nu-mi fie milă de nimeni şi să fiu dură. Că totul în viaţă se măsoară în cifre. Dar în toate acestea se pierd adevăratele valori ale umanităţii. Atât ai învăţat dar şi  mai mult urma să înveţi. Să înveţi să mă iubeşti, să înveţi să ai încredere în mine. De prima etapă ai trecut cu succes şi anume etapa de recunoaştere, însa mai departe nu ai reuşit. Până acuma toate promisiunile tale  le am scrise pe inima mea cu lacrimi de sânge. Promisiuni care dor până acuma şi vor mai durea.

 Însă nu toţi pe caţi i-am cunoscut au apărut în viaţa mea pentru  a o  colora cu un zâmbet dulce, adeseori fals. Dar oare cum să ne dăm seama, de cine să ne ferim şi pe cine să-l acceptăm? Nu ai cum fiindcă de multe ori m-am convins că mulţi joacă teatru şi foarte bine. Însă cu sau fără voie, unii  izbutesc să intre în inima noastră. Intră şi te pustiesc, lasă în schimb: minciuni, dezamăgire, disperare, durere şi un gol,  un gol ce nu poate fii umplut nici  cu dragostea celor dragi şi apropiaţi, un gol lăsat de un străin.
   Totuşi, eu cred că trebuie să ne ferim de străini, fiindcă sufletul unui străin e ca şi o stea ascunsă sau  un  ţărm nedescoperit.
   Dacă cu ceva timp în urmă adoram să cunsc oameni noi, după ce te-am cunoscut pe tine detest să mai descoper şi alte persoane. Toţi au faţa ta, vorbesc ca şi tine şi mă abordează la fel.  Atunci nu are nici un rost, nu se merită să sufăr şi să-i compar cu tine pe alţii, poate ei nu sunt aşa şi nu merită aceasta. Încerc să te urăsc dar nimic nu iesă, atunci când iubeşti pe cineva cu toată inima ta nu e posibil după să-l urăşti. Dar totuşi renunţ la gândul de a te mai vedea. De şi de multe ori doresc să te mai visez şi mă gândesc ore în şir la tine, dar  tot nu apari. Până şi  visele mele nu mai doresc să-mi dea motiv să sufar, fiindcă ele ştiu că dacă iarăşi ai să apari în ele înseamnă că ai să apari şi în viaţa mea reală. Deci până şi ele te resping şi nu te lasă să mă mai răneşti. Mai plâng în  taină, adânc în sufletul meu, după pierderea mea, port  doliu în continuu şi mă rog ca să fiu auzită. Cândva mi-ai fost străin şi pentru alţii aşa vei rămâne, însă nu  pentru mine, fiindcă doar eu ştiu ce reprezinţi tu pentru mine.
  

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Doar o zi

Închid ochii şi număr până la  10, respir încet, simt cum treptat sunt dusă în altă parte şi simt cum încep să apară alte emoţii, acele emoţii care mă învăluiau atuncea când le retrăiam pe viu. Îmi apare în faţă  chipul tău. Toate sunt reale pentru mine. Văd cum îngrijorarea îţi brăzdează faţa, cum gândurile îţi încruntă fruntea, eşti încordat şi total blocat. De parcă ai avea  în faţa ochilor cea mai mare problemă din viaţa ta. Vorbeşti fără oprire, nici măcar nu ei o pauză ca să respiri. Încerc să desluşesc printre cuvinte doar un adevăr, oare cât de mult ţii la mine? Dar înţeleg că nu am să mai aflu răspunsul la această întrebare fiindcă tu fugi de ea, te ascunzi în spatele  vorbelor inutile. Când spun eu ceva, tu tragi nervos din ţigară. Te urmăresc şi mă uimesc, cum  e posibil ca tu să te pierzi în faţa mea. Întrebările mă sufocă, simt cum nu-mi ajunge aer, dar nu am ce face. Mâna ta a strâns braţul meu, în semn că ai dorit să mă contrazici şi să mă faci să cred. Dar în ce să cred în vorbe, în speranţe, în nimic? Te-am respins, de şi nu doream acest lucru, dar simteam că trebuie să o fac. Respir greu fiindcă ştiu că timpul meu  a luat sfârşit. În tine a fost cuprins tot universul meu, un univers ce s-a prabuşit într-o  clipă.
   Atâta am primit de la această soartă zgârcită, doar o oră. Sau poate nu soarta a fost dură cu noi ci noi înşine?
    Aud o voce care numără invers de la 10 în jos. Deschid ochii şi realizez că doar am fost la o sedinţă. Psihologul m-a privit în ochi şi a încercat să mă calmeze. El a înţeles că tote aceste lucruri mă fac să retrăiesc stări neplăcute. Că tot aceasta mă agită.
- Am fost nevoit să vă scot din hipnoză, fiindca...dar totuşi cu ce s-a încheiat tot aceasta?
- El doar a plecat. Iar eu am simţit că nu am să-l mai văd niciodată. În acea clipă am dorit ca eu să mă înşel măcar odată o singură dată. Însă nu, eu tot timpul trebuie să am dreptate. Toate în viaţa noastră au  un început şi un sfârşit, sunt conştientă de aceste lucruri, însă eu nu doresc să accept sfârşitul. El nimic nu a mai  zis. Eu încet mi-am luat geanta şi îngândurată am plecat.
El urmărea fiecare mişcare şi parcă încerca să o înţeleagă de ce totuşi ea mai preferă să sufere, când era tânără, frumoasă şi avea ocazia să-şi mai refacă viaţa.